travian pe paine 3

3
Nu ştiu dacă sunt patru sau cinci ani de atunci. Dar sigur era într-o vară. Bogdan, nepotul meu, la acea vreme încă student, sună la usă și mă roagă să îl las la calculator.
-Nu avem net de vreo câteva zile, se scuză el.
-Nici o problemă, zic. Îmi închid toate aplicațiile, las neterminată ultima frază din romanul pe care nu demult începusem să îl scriu și las liber locul.
Mi-am cautat de treaba prin bucătărie, puțin iritată, fără să îmi dau seama de ce. Poate pentru că am realizat cât de intim a devenit pentru mine calculatorul. A lăsa pe altcineva să mi-l atingă devenise instantaneu echivalent cu a-mi răscoli prin suflet, prin memorie, prin minte. Și apoi, gândeam, ce mare lucru dacă nu are net de o zi sau două? E vacanţă. Ce mare grabă? Își verifică mailurile, mi-am spus spre autoliniştire, o fi așteptand de pe la prietenii lui, de la prietena lui ceva vești…după o ora încă nu dădea semne că terminase ce avea de facut… le raspunde, îmi spun iarași in sine… mai trece o oră… te pomenești ca umblă pe cine știe ce site-uri porno, acasă la maică-sa nu îndrăznește…. Lasă că îl învăț eu minte… Hotărât, nu e lucru curat la mijloc, îmi spun în sine şi dau să întru peste Bogdan, chipurile să îmi caut ceva prin vreun sertar să văd ce face copilul. Nici nu apuc să duc gândul la bun sfârşit, când îl văd cu ochii cam umezi, evitâdu-mi privirea directă, chiar în pragul bucatăriei:
-Am plecat, mulțumesc mult … și parcă jenat de vocea lui tremurândă dă să închidă ușa.
-S-a întâmplat ceva?? Vești proaste?
-Nu, catașuri…. mi-am dat delete la cont, nu mai contrează… Sărumâna… și așa, fără alte explicații, lăsându-mă total în ceață, dus a fost.
-Să mai treci pe la mine, Bogdane!
Dar până să rostesc eu ultimul cuvânt nepotul meu cobora deja scările blocului. Da, da, l-o fi părăsit prietena, cine știe, catașuri, cu vocabularul lor ce să înțelegi? De ce plânge adolescentul nostru întârziat… ia sa vedem noi…. și curiozitatea asta mi-a dat viața peste cap. Ziua aceea a fost pentru mine începutul unei schimbări incredibile. Intrasem fără să bănuiesc într-una dintre cele mai incredibile aventuri din viața mea. Incedibilă și specială. M-am așezat deci pe fotoliul ce încă mai păstra amprenta şi căldura nepotului și am mers pe ultimile pagini accesate de el. Doar una? Citesc: Travian.ro. Intru, așteptându-mă să găsesc poze indecente sau cine știe ce mașini de lux. Îmi dau repede seama ca e un simplu joc și zâmbesc malițios: ce copil, nepotul acesta al meu, nu se mai maturizează… plânge pentru că a piedut la un joc pe calculator??? Ha, ha, ha !Citesc câteva frânturi din regulament. Război și strategie. Trei triburi distincte. Daci, barbari, teutoni. Fiecare cu felurite trupe de atac, de apărare. Mare scofală! De când e pământul istoria a fost făcută de strategie și de războaie. Aşa că mai parcug în diagonală din regulament și tutorial în căutare de inedit. Nimic spectaculos. Ca să ajungi să te dezvolţi, să devii o putere militară și să stăpânești zona, ai nevoie fie de economie dezvoltată, adică resurse: fier, lemn, lut, grâu, cu care instruiești și întreții o armată, fie chiar de armată cu care porneşti în escapade de jefuire. Jefuieşti resurse sau direct cucereşti sate de-a gata și așa își crești efectivele militare cu care poți jefui din ce în ce mai mult. Cu condiția să nu dai prin sate de apărare. Mare scofala! E simplu, neinteresant. Unde este spectacolul? Tot nu reuşesc să pricep de ce să ai ochii în lacrimi la 20 de ani pentru aşa ceva. Pare ilogic şi lipsit de sens, dar, îmi zic, ia să văd şi eu la faţa locului. Intru pe primul server pe care îmi pică ochii. Speed X3 mi s-a părut ceva special. 12 000 jucători înregistrați?? Așa de mulți nebuni? Mi se cere sa îmi fac un cont? Oscilez puţin, suspicioasă ca nu cumva după ce îmi fac cont să mă trezesc zilnic cu spamuri și reclame în căsuţa de mail. Rezolv şi asta, îmi zic, şi îmi fac ad/hoc o adresă proaspătă de mail pe yahoo cu gândul că până în câteva ore voi şi abandona-o pentru totdeauna. Liniştită acum, la adăpostul unei adrese ciudate, de cowboy, încerc să intru pe joc. Mi se cere un nick. Nimic mai simplu, îmi zic. Câtă naivitate! Elena… există deja….Batrânu … amanetat… Babacu… Vraciul… Bunu… și acestea sunt date demult…. Profesorul….. dat….Ofticosu…. existent deja…. Nebunu… dat și acesta…Nebunuu… Nebunuuu…incredibil, dat și ăsta… Qwerty…. dat… Babette… dat! Babettu…. Acceptat. Victorie!!
Și așa m-am trezit cu o nouă identitate. Proprietară pe o moșie undeva prin nord/est, cu lanuri de grâu, cu ape curgătoare, cu văi, cu munți, cu o mică cetete în mijlocul acestui tărâm de vis, cetate ce trebuia construită, gospodărită, îngrijită, apărată, cu muncitori ce trebuiau plătiti și soldați ce trebuiau instruiți.
Ca să nu mai spun că din acea zi mă visam în somn doamna primar Babettu. Îmi luasem jocul în serios fără să știu. Și, să fii primar nu e ușor. Satul lui Babettu devenise subit ceva primordial în existenţa mea, niciodată ceva de amânat pentru mâine, era creația, era proprietatea mea, eu eram dumnezeul lui și pe măsură ce zilele se scurgeau legătura asta devenea atât de puternică de parcă Satul lui Babettu era o ființă vie dependentă de mine. Lanurile şi minele îşi creşteau producţia, satul producea oră de oră, construisem primărie, cazarmă, hambar, grânar, ba chiar un beci unde îmi puteam ascunde proviziile. Apoi veni rândul pentru academie, armurierie şi din tutorial pricepusem că e doar începutul. Că urma să rescriu istoria umanităţii cu propriile-mi forţe. Să conduc în luptă trupe terestre și călare. Mă și vedeam în plină glorie învingând inamici imaginari. Ce încântare. Câtă putere! Paradoxal, simțul meu de proprietate devenise unul foarte real. Eram dac, o rasă pe care am îndrăgit-o din prima oră, şi de care avea să nu mă mai pot despărți. Așa mă născusem în noua lume a travianului, dac. Așa avream de gând să mor, dac. Am constat că doar dacii pot construi ceva ce nu mai avea nimeni: temnițe în care pot cădea în capcană jefuitorii. Și asta mă făcea să mă simt în oarecare siguranță. Necazul meu era mereu același. Resursele se terminau repede și timpul, până să se adune altele trecea prea greu. Descoperisem o adevărată plăcere în a mă treyi dis de dimineața cu hambarele și grânarele pline și astfel,cu resursele adunate să trec la un nivel mai sus, să devin mai productivă, să îmi sporesc pe zi ce trece agoniseala. Așa, virtuală, reușea, prin nu știu ce mecanisme să îmi producă o plăcere teribil de autentică, de parcă toate acele avuții le-aș fi avut aievea, într-o bancă. Bucuria mea nu a durat prea mult, şi asta am înţeles de de mult mai târziu. Era pentru că serverul începuse de mult iar eu ajunsesem să mă înscriu când ceilalți ajunseseră destul de departe, ca să nu mai spun că aveau ceva vechime în comparație cu mine. Ce mai!după vreo 4 sau 5 zile m-am trezit o pradă ușoară în ghiarele celor ce făceau legea pe hartă. Protecţia de începător nu a durat o veșnicie, apoi am devenit „noob”. Așa mi se adresau unii. Am înțeles repede că e un statut incomod. Dar şi mai incomod a fost statului de „fermă”. Mă simțeam depășită de toate câte se derulau, hoarde de prădători îmi dădeau târcoale și îmi prădau satul, dar mai ales eram dezolată când vedeam în jur jucători cu 10 -15 sate și armate de mii de soldați. Alianțe mari și puternice de jur împrejur. Și în tot acest timp eu trebuia să merg mai departe cu viața mea, cu munca, să răspund la telefoane, să fac piața, să îmi vizitez părinții, să fac tot ce făceam și până atunci încercînd să fac totul cu fast forward, ca să îmi rămână cât mai mult timp pentru travian. Nici prin cap nu îmi trecea să renunţ la investiție.
Într-o zi, numai nu alergam de la serviciu spre casă, să văd ce se mai întâmplă în Satul lui Babettu, cu groază că s-ar putea sa fi fost din nou prădată de vecini, când mă oprește pe stradă nimeni alta decât Loredana.
-Bună, Elena. Ce mai faci??
-Bine. Mulţumesc.
-Ce bine că te-am întâlnit. Ai acum un minut liber…am o mulțime să-ți povestesc. Dacă ai timp pentru o cafea..
-Nu, acum în nici un caz, nu, încerc să o tai din scurt.
-Dacă vrei te invit la mine. Să vezi ce mi-am cumpărat pentru bucătărie… o să îți placă. Și mai am o rugăminte la tine. Am făcut niște analize. Nu mă pricep deloc la astea dar cred că ceva nu e cum trebuie.
-Ma scuzi, nu acum….Vino mâine la cabinet și vorbim, ok?
-Zece minute, te rog mult.
-Scuză-mă, Loredana, acum nu am deloc timp, trebuie să ajung acasă.
-Hai te rog.
Insistența Loredanei, poate că nici nu era exagerată, dar pentru mine și o pietricică pe care călcam strâmb și îmi încetinea mersul spre Satul lui Babettu era precum un bolovan. Așa că cele 10 minute revendicate de amica mea erau un veac.
- Aștept o vizită…extrem de importantă…zic, și, știind că femeile au un singur argument în fața căruia cedează ușor, îi spun la ureche: un bărbat.
-Aha.. zâmbește complice și îmi arată degetul mare în sus, în semn de baftă!În sfârșit. Îl știu?
Fără să mai scot o vorbă, și, în cel mai nepoliticos mod, dând din mână un fel de rămas bun, am întins pasul cat de repede am putut, lasându-o perplexă în mijlocul trotuarului, sigură că trebuie să fie vorba la mijloc despre un bărbat însurat ori cine ştie ce VIP local. De o idilă secretă oricum, femeile nu uită ușor. După mai bine de patru ani, Loredana şi-a adus aminte. Asta trebuie să fi fost marea „idilă”
Cum a continuat? Acea zi şi următoarele două sau trei săptămâni din viaţa mea? Am ajuns acasă, fericită nevoie mare că scăpasem de cotropitori, gasesc hambarele si granarele pline, ce extaz! Bineinteles ca le-am investit cu folos în alte lanuri, mine, păduri, soldați, dar tot repede, ca de obicei, s-au terminat. Şi, ma gândesc eu, îmi mai fac un cont! Zis şi făcut. Habar nu aveam de poliţa travianului, deacei de temut Multihunteri, ce mă interesa pe mine de reguli! Eram cel mai fericit om din lume cu cele doua conturi! Nu după mult timp, poate 2 sau 3 zile, văd ca sunt spionata de cineva, numit „natari”! Mai sa fie. Nu mai priepeam nimic. Ce rasă or fi ăştia? De unde apăruseră? Transferam resurse de ici colo in liniste si fara sentimentul ca as face ceva ilegal. Cum vedeam un atac, cum puneam curierii la târg şi trimiteam toată agoniseala de ici-colo, să mai salvez şi eu in avuţie.Si culmea, faceam atat de multe nereguli in liniste și cu sufletul impacat. MH-ii, desigur, acum realizez,nu aveau ei treaba cu un cont de top 5000, cand aveau de supervizat conturile cu Minunea Lumii! Totuși, marea mea mirare era de ce nu mai pot sa îmi fac și un al treilea cont, că părea profitabil! Îmi apărea un mesaj şi mi se spunea ca lumea a ajuns la nu stiu ce limite…pff… Îmi pun mintea să scotocească strategii și realizez că atacată zi și noapte, fără protecţie nu voi supravieţui. Așa se face că încep să scriu cu condescendență liderilor de la alianţele mai mari. Nimeni nu mi-a răspuns, nici nu e de mirare. Primesc însă, cu chiu, cu vai, invitație într-o alianță de top 200, eram oricum bucuroasă că am mai făcut un pas, că am si eu alinata mea, că avea să îmi fac poate prieteni şi aveam cui cere ajutor în caz de primejdie. Observ ceva interesant: jucatori cu 3 sau chiar 4 sate. Mai sa fie! Întreb pe unul din ei cum a reușit asta și îmi răspunde: „Din ouă. Fac un ou, îl clocesc și așa răsare un nou sat.” Apoi îmi dă un link unde intru și citesc cum e cu fondarea unui nou sat. Așa am priceput eu ca nu e nevoie sa ai doua conturi ca să ai doua sate, ci trebuie sa faci cumva din primul sat pe al doilea. Minunea minunilor. Deja puteam să îmi dau doctoratul, descoperisem coloniștii!Citesc si eu pe forum, pe linkuri ajutatoare, cum se face, cât de multe resurse mă costă isprava, si așa, trag tare, investesc în palat, şi îl ridic la 10 etaje. Primim un mm cum ca vom sustine un WW si ca trebuie sa trimitem acolo trupele si de mancare. Ce? Ce e acela WW? Ce să susţinem şi de ce? Enigme peste enigme. Hotărăsc în dreptul meu şi a supuşilor mei: WW sa astepte! Eu aveam de facut colonisti si sat 2, pe fiecare cont. Treaba grea pentru un noob. Si eram singura intr-o lume atat de mare pe care nu o cunosteam deloc. După o noapte de pază, mă trezesc spre dimineață adormită cu capul pe tastatură, cu unul din conturi paraduite, cu soldatii mei nepretuiti si unul din colonisti omorâți de un barbar. Ii scriu. Imi raspune: tu cand ai aparut pe aici, mucosule? Ca nu te-am mai vazut? In zona mea nu stă nimeni.Capisci?
Travianul era o lume nu prea pașnică. Am plâns de ciudă. Am ajuns la cabinet cu ochii roșii.
-Ce ați pâțit, doamna doctor? M-a întrebat îngrijorată asistenta.
-Conjunctivită.
-Să merg la famacie să vă iau un Visine, ceva?
-Nu, mi-am cumpărat singură, o să cedeze.
Era cea de a doua minciună spusă în numele travianului. Dar nici nu îmi păsa. Asa de mult am suferit atunci incât mi-am jurat ca eu nu voi prada si nu voi omorî în travian. Desigur, mi-am încălcat de cateva ori juramantul dar asta e o alta poveste. Mda… eram mică, mică, la umbra unui stejar. Dar eram asa de pornita sa îmi fac un alt sat, încât imi pazem zi si noapte contul, sa feresc resursele, să le adun, să fac si eu colonisti. Aceia au fost cei mai scupi coloniști pe care i-am făcut vreodată. Nu că ar fi necesitat mai multe resurse decât alții. Investisem eu mult suflet! Trecusem de 225 populatie si nici macar nu aveam habar ca puteam sa folosesc niscaiva gold primit cadou din partea travian team. Într-un final, fac cei 3 colonisti si pornesc cu ei, cat mai departe de barbar. La marginea hartii. Fondasem în sfarsit un nou sat,Troia, când, îmi apare un mesaj suspect, fara nici o legatura cu mine, care imi spunea ca “soarele tocmai stă să răsară…” ok, stiam si eu ca soarele rasare si apune dar nu pricepeam de ce nu mai pot sa contiuni sa cresc sătucele mele cele dragi…totul rămăsese îngheţat, ca de o vrajă. Iar în mine era o dorinţa cumplită de a mai juca, de a descoperi, exploratorul, copilul din mine înviase. Voiam să mai joc, să ajung şi eu „mare” şi poate să mă răzbun pe cei ce m-au prigonit. M-am liniştit când am descoperit că în două săptămâni reîncepe o nouă rundă de joc. Aveam timp să îmi fac mai bine temele.

/babettu

travian pe paine 2

2 -Ai fost plecată?, reluă dialogul cu insistenţă Loredana. Nu te-am văzut mai deloc în ultima vreme. Mă gândeam că probabil ai plecat, că te-ai angajat prin străinătate. Medicii au căutare, contabilii mai puţin! şi schiţă un oftat.
-Nu, nici vorbă. A fost o perioadă… în fine.
-Ai avut probleme?, insistă Loredana cu o figură deja grijulie şi compătimitoare.
-Oh.. nu. Nu, nimic de luat în seamă. Nimic serios.
-Părinţii sunt bine? Tu eşti bine?
-Da, da, Loredana. Pur şi simplu am luat o pauză.
-Fii serioasă! ce fel de pauză e asta?
Aici am dat doar din cap şi am lăsat o tăcere lungă în loc de vorbe. Avea dreptate. Ce fel de pauză? Orice i-aş fi spus, era jumătate adevăr, jumătate minciună.Văzând că nu continui, femeia se uită la mine clipind des din gene, zâmbind complice şi cu subînţeles:
-Cam lungă pauza … oricum, dacă te măriţi, să-mi dai şi mie de veste.
I-am întors un zâmbet ambiguu şi am dat a nu din cap. Ce puteam să fac?
-Aha… deci s-a terminat idila aia.
-Da, s-a cam terminat. Acum două săptămâni.
-Ei, cine ştie, două săptămâni… mai este timp să vă răzgândiţi.
-Nu, nu, asta nu, am oftat eu, lăsând-o să creadă ceea ce îşi dorea ea să creadă.
Idila aia? În a doua parte a concertului numai asta îmi revenea în minte mereu şi mereu. Ce idila? Mă confundă cu altcineva? Eram teribil de încurcată. Adevărul era că Loredana nu mi-a fost niciodată confidentă ori prietenă prea apropiată. Nu i-aş fi povestit tocmai ei despre vreo idilă. Înainte de Revoluţie ne-am făcut oareşce vizite în treacăt. Apoi, ani mai tărziu, i-am îngrijit tatăl. În rest… ne mai întâlneam, cum se întîmplă ades în oraşele mici, prin piaţă, pe stradă, ca acum, la concerte…despre ce idilă era vorba?
Dansurile simfonice ale lui Rahmaninov odată terminate, aplauzele publicului săvârşite, ne-am îndreptat împreună, eu şi Loredana, spre ieşire. Răspundem în dreapta şi în stânga cu zâmbete la saluturile cunoscuţilor cu sau fără nume din hol, de la garderobă.
-Tot acolo stai? mă întrabă.
-Da, tot acolo, unde să plec?
-Întrebam doar, avem drum comun. Hai că vine şi Mihai, nu durează mult până se îmbracă, îşi pune vioara în cutie şi mergem împreună. Poate totuşi îţi faci timp într-o zi să bei cu noi o cafea. Ştii cu cine m-am conversat zilele trecute? Cu Mariana. O mai ţii minte?
-Da, locuia în spatele liceului. Şi în pauza mare mergeam la ea fi trageam cîte o ţigară.
-Exact. E la Zimnicea. M-a găsit pe “colegii mei.ro”. Apropo, să îmi laşi numprul tău de telefon. Se pare că o să facem o întâlnire. Nu ştiu când anume. Depinde, să vedem câţi au mai rămas.
-Cred că suntem puţini în oraş ca să ne gândim la o întâlnire.
-Ei, în oraş, în ţară, în viaţă. Multora le este dor. Vine o vreme când vrei să îţi revezi colegii.
Cât am făcut schimb de numere de telefon, Mihai a apărut ca de nicăieri. M-a privit de parcă m-ar fi scanat, încercând probabil să mă “încadreze” undeva, în memoria lui. Am simt nevoia să îl ajut.
-Elena, ne ştim, cred, doar că nu ne-am mai văzut de mult.
-Da, exact, Elena.
Am luat-o toţi trei spre centrul oraşului, în tăcere. Loredana îşi perduse subit cheful de vorbă. Am ajuns în cele din urmă şi în faţa blocului lor.
-O seară bună vă doresc. Mă bucur că am stat de vorbă.
-Chiar nu vrei să urci? Avem un vin bun.
Nu suna deloc a invitaţie de complezenţă. Loredana chiar ar fi vrut să mai stam la poveşti în acea seară. Iar soţul ei nu cred că ar fi avut ceva împotrivă. În acel moment, ca o străfulgerare, am avut un flash-back. Îmi adusesem aminte ce era cu “idila”

sondaj

In pauza de peste vara am de gand sa ma apuc sa scriu la o noua carte. Subiectul ei este inspirat din joc. E un proiect mai vechi, abandonat, reluat, iarasi abandonat din motiv de lipsa de timp. Acum am, de vreme ce nu mai joc. Ma gandesam ca as putea sa public pe blog ciornele viitoarei carti. Sa fac o poveste intercativa. Poate veniti si voi cu sugestii. Cred ca ar fi funny pentru toti. ce parere aveti?

for fun

/babettu

SIHISOARA

DECALOG

1. Internetul este cu siguranta cel mai viabil mediu pentru prosti.
2. Acestia pot fi recunoscuti foarte repede, luand in considerare numai temperamentul.
3. Procentajul persoanelor care nu stiu sa se exprime, ignorand pentru moment ortografia, este alarmant.
4. Romanii in egocentrismul lor profund au cel mai prost spirit de echipa dar prezinta in schimb un spirit de turma socant pentru secolul 21
5. Romanul se simte ranit in amorul propriu daca il critici la nivel national si se supara asa de tare incat nici nu mai verifica daca informatia este adevarata sau falsa.
6. Ca urmare, el reactioneaza ostil, dorind in primul rand sa isi exprime ura fata de tine (injuraturi) si abia apoi punctul de vedere, de obicei intr-un mod penibil si rizibil. (Cica romanul are un foarte dezvoltat simt al umorului)
7. Majoritatea celor ce au realizat ca se numara printre porn-hunterii fara viata care ies cel mult la o cafea pe facebook, s-au atacat, luand foarte personal acest mesaj. Cu toate acestea, in loc sa taca inteligent, datorita cocluziei de la punctul 5, au fost nevoiti sa dea cu mucii-n fasole.
8. Orbit de propria sa reactie impulsiva, romanul culege informatiile cele mai stridente din punctul sau de vedere construind un intreg scenariu in baza acestora, din care isi si trage, intr-un mod abject, argumentele.
9. Exista oameni care cred cu desavarsire ca daca ai mult trafic pe blog sau ai multe comentarii la articolele publicate, reprezinta o mare realizare.
10. Tot din cauza egocentrismului, chiar si involuntar, specific naturii umane multi oameni raporteaza totul la propria persoana si se asteapta ca mediul inconjurator sa reactioneze conform principiilor, prejudecatilor si scarii de valori ce ii reprezinta ca indivizi in societate. Ce e mai socant e ca o fac chiar si atunci cand, intr-un mod labil, trec de la o extrema la alta.

/cronnos2007

OITUZ sub asediu

care ce si cum?

DESPRE speedX5 ro nu stiu mai nimic, dar vad ca spiritele s-au incins pe aceasta tema, asa ca pun la dispozitie un topic cu discutii .
/babettu

Sighisoara

4 martie- intalnirea UNIQUE la Sighisoara.
Cei care confirma prezenta la munte sa lase la Ruxe pe skype, mess sau pe e-mail un nr de telefon si o adresa de e-mail unde ii pot contacta pentru a le da detaliile despre cazare si restul.
Skype: ruxe30
YM: ruxe_barrisol
e-mail: ruxe_barrisol@yahoo.com
sau pot suna direct: 0743.267705 sau 0720.455706 – Ruxe va va da mai multe detalii. Speram ca veti veni cat mai multi, va fi un week-end cu prietenii pe care vi i-ati facut in lumea travianului. Merita efortul asta.

În 1402-1520 la universităţile din Viena şi Cracovia se aflau 95 de studenţi sighişoreni.
Şcoala din deal, menţionată la 1522 se presupune că este mai veche.
La începutul secolului al XVI-lea oraşul este un important centru artistic reunind activitatea unor pictori, sculptori, creatori de mobilier, artişti în piatră, bronz, lemn, meşteri ai orgilor sosiţi din Salzburg, Boemia, Tirol dar şi autohtoni, ca Elias Nicolai – cel mai mare sculptor al barocului transilvănean – putem găsi dovezi şi în cele două biserici evanghelice: Biserica din Deal şi Biserica Mânăstirii (tabernacol, amvon, pietre de mormânt, strane, cristelniţe, o orgă între cele mai bune din Transilvania).
Arhitectura a fost influenţată de diverşi factori. Arhitectura militară (zid şi turnuri de apărare) a fost condiţionată de folosirea masivă a armelor de foc, ceea ce duce în secolele XVI-XVII la două supraînălţări ale incintei fortificate. Arhitectura civilă este influenţată de cei bogaţi, mărturie stau edificiile din piatră din zona centrală: Casa cu cerb a patriciatului, Casa Veneţiană – locuinţa primarului, Casa Vlad Dracul a autorităţilor oraşului, a corpului de pază şi pentru oaspeţi. Arhitectura ecleziastică a fost marcată de creşterea numărului membrilor şi a forţei economice a comunităţii: Biserica din Deal şi Biserica Mânăstirii edificate în secolele XIII-XV. Biserica din Deal este cel mai important monument al oraşului şi a patra ca importanţă între bisericile gotice ale Transilvaniei. Arhitectural Sighişoara devine o îmbinare de elemente gotice, renascentiste şi baroce. Cele 14 turnuri de apărare ale principalelor bresle: tăbăcarii, cositorarii, aurarii, frânghierii, măcelarii, cojocarii, ţesătorii, croitorii, cizmarii, lăcătuşii, dogarii, bărbierii, fierarii şi Turnul cu ceas erau construite, apărate şi reparate de către meşteşugarii grupaţi în aceste organizaţii profesionale. Oraşul nu a putut fi cucerit, deşi a suportat câteva asedii (urmele ultimului asediu din 1704 sunt vizibile pe Turnul Cositorarilor). Edificiile civile îmbină stilurile baroc şi renascentist, cele două mari biserici stilul gotic târziu; în timp se vor mai adăuga stilurile Rococo, Neogotic, Goticul veneţian şi Secesion. Turnul, care a funcţionat ca sfat al oraşului până la 1556, judecătorie şi corp de gardă până la sfârşitul secolului al XIX-lea, cuprinde din 1899 Muzeul de istorie, unde pot fi văzute: ceramica din epoca bronzului, vase rituale dacice, ceramica romana, instrumente medicale şi famaceutice din timpul celebrului farmacist Andreas Bertram (1670) şi din timpul Mariei Tereza, mobilier variat (se remarcă cel cu intarsie), mari mecanisme de închidere a porţilor cetăţii, arme, un exemplar din primele ceasuri de perete, realizat în secolul XVI în sud-vestul Germaniei, precum şi evoluţia mecanismului ceasului din turn, existent din secolul XVI, având figurinele reprezentând zeităţi romane pentru fiecare zi din săptămână.

Sighisoara

4 martie- intalnirea UNIQUE la Sighisoara.
Cei care confirma prezenta la munte sa lase la Ruxe pe skype, mess sau pe e-mail un nr de telefon si o adresa de e-mail unde ii pot contacta pentru a le da detaliile despre cazare si restul.
Skype: ruxe30
YM: ruxe_barrisol
e-mail: ruxe_barrisol@yahoo.com
sau pot suna direct: 0743.267705 sau 0720.455706 – Ruxe va va da mai multe detalii. Speram ca veti veni cat mai multi, va fi un week-end cu prietenii pe care vi i-ati facut in lumea travianului. Merita efortul asta.

Sighişoara (în dialectul săsesc Schäsbrich, Šesburχ, în germană Schäßburg, în maghiară Segesvár, în latină Saxoburgum) este un oraş situat în judeţul Mureş, Transilvania, România. Se situează în partea centrala a ţării (24º46’40” longitudine estică şi 46º12’38” latitudine nordică), iar distanţele până la principalele localităţi de interes economic, administrativ, cultural şi turistic sunt: 297 km Bucureşti, 120 km Brasov, 156 km Cluj, 54 km Târgu Mures, 90 km Sibiu.
Sighişoara este una dintre puţinele cetăţi medievale locuite din sud-estul Europei şi singura de acest gen din România. Întemeierea este datată în cronicile secolului al XVII-lea la 1191 şi 1198, însă prima atestare documentară a oraşului este făcută în 1280. Zona oraşului este locuită, cu mici întreruperi, de aproximativ 4000 de ani, fiind atestate arheologic o aşezare din epoca bronzului, două aşezări dacice din epoca fierului, un castru roman pentru paza drumului, o aşezare a daco-romanilor şi a urmaşilor lor.
În a doua jumătate a secolului al XII-lea, regii Ungariei aduc colonişti germani în sudul Transilvaniei. Saşii întemeiază lângă apa pârâului Saes o aşezare rurală. Localitatea va împrumuta denumirea pârâului la sfârşitul secolului al XIII-lea.
Se presupune că la începutul secolului al XIII-lea exista o mica fortificaţie pe platoul superior al Dealului Cetăţii, fortificaţie distrusă de invazia mongola din anii 1241-1242. Această fortificaţie este menţionată documentar în 1280 sub numele de Castrum Sex. Pe platoul inferior al Dealului Cetăţii se stabilesc două ordine mânăstireşti: călugării dominicani la 1298 şi ordinul franciscan. În secolul al XIV-lea aşezarea se urbanizează, ca urmare a venirii altor colonişti meşteşugari. În 1367 localitatea este menţionată ca Civitas de Segusvar. În secolul al XV-lea se construiesc zidul şi turnurile de apărare care înconjoară Dealul Cetăţii. Zidul este menţionat pentru prima dată la 1490.
În secolele XV-XVII urmează perioada de maximă prosperitate pentru cetate, fiind amplasat la intersecţia unor importante drumuri medievale. Sighişoara este localitatea cu cel mai vechi statut oraşenesc din Transilvania (1517). A întreţinut un comerţ înfloritor cu alte oraşe săseşti, cu diferite zone ale Transilvaniei, cu Ţările Româneşti, dar a participat şi la marele comerţ, prin intermediul Braşovului stabilind contacte până în Persia şi Ţările de Jos. O dovadă sunt cele 35 de covoare orientale aflate şi azi în Biserica Mânăstirii.