Babettu versus nixon

travian WordPress.com weblog

NATAR LOVE STORY

NATAR LOVE STORY
Partea a IIa

Leia deschise ochii parcă mirată. Ciudat sentiment ca pentru o scurtă vreme a trăit în timp real în două dimensiuni, prezent şi trecut, suprapuse una peste alta. Natarul era în faţa ei şi pe figura plină de riduri şi asprită de vreme înflori un zîmbet incredibil de adolescentin.
-Am făcut o alegere perfectă când te-am lăsat la familia aceea in sud.
-Cum adică, natarule? Cum adica? Cum m-ai lăsat?, se înfurie brusc Leia. Eu acolo m-am născut. Părintţii mei au fost cei mai buni din lume. Nu te las să le întinezi cu nici un chip memoria!
-Ai spus că vrei adevărul. Nu mai pricep. Acum vrei o minciună!.
Pisi se ridică din colţul unde lenevise până atunci şi se apropie de picioarele stăpânei, gata să acţioneze la prima comandă. Simţea starea ei de încordare şi instinctiv se pregătea să o apere.
-Cuminte, Pisi. Hai să ne aşezăm amândoi aici, lângă Orb. Natarul are să ne spună o poveste.
– O poveste, Leia. Este cea mai incredibilă poveste pe care o vei auzi. Dacă nu ti-o voi povesti eu acum şi aici, altcineva nu are cine o face.
-Ascult, zise Leia, cu oarece tristeţe în glas, presimţind că ceea ce va auzi o va tulbura mult timp de acum încolo.
-Leia, ştii multe lucrui despre natari. Aşa cum şi eu ştiu multe despre voi, oamenii. Dar nici unul dintre noi nu ştie tot. Odată, demult, natarii au decis să se separe definitiv de oameni. Doreau să construiască o civilizaţie paşnică. Am ajuns, trăind în pace şi armonie, să avansăm atât de mult şi de repede faţă de voi, încât ne-am detaşat de tot de pământ. Puterea noastră spirituală este una specială. Şi aproape suficientă. Din când în când natarii puteau să viziteze oamenii. În schimbul unor mici artefacte noi primeam resurse de la voi. Străbunii noştri au lăsat multe urme. V-au lăsat un artefact cu care puteaţi topi nisipul şi face sticla. Un altul cu care aţi fabricat hărtia. Un altul a transformat o specie de viermi şi aţi ţesut de atunci mătase. Tot de la natari aveţi busola, telescopul, explozibilul pe care voi l-aţi numai praf de puşcă.

Un alt artefact i l-am vândut lui Marconi şi el a fost considerat inventatorul radioului. Chiar banalul aparat de ras a fost la început tot un artefact. Pe la 1901 cred ca unul din natari l-a dat la schimb lui Gilette pe producţia de peste vară a fermelor lui. Oţelul inoxidabil pentru prima dată tot datorită natarilor a fost fabricat. Fraţii Lumiere de unde crezi că au luat aparatul lor de proiecţie?
-De la un natar?
-Da… ca să vezi. Nouă nu ni se părea mare lucru. Doar că uneori v-am dat artefacte pentru care nu eraţi pregătiţi. V-am dat tehnologie ca să depăşiţi în viteză sunetul. Voi aţi făcut însă mult zgomot. Banalul plastic a fost un fiasco pentru planeta. De atunci mai toate resursele luate de pe pământ au fost de calitate din ce în ce mai proastă.
Leia ridică din umeri.
-Şi ce am eu cu toate astea? Port eu vina întregii omeniri pe umeri?
-Nu, era doar aşa, ca să îţi faci o imagine a relaţiilor noastre cu voi. Niciodată nu v-am vrut răul dar.. exista o lege.
-Ce anume?
-Nici un natar care venea printre oameni nu avea voie să se impreuneze cu voi. Asta era cea dintâi şi cea din urmă poruncă. Guru Daci, era acum 30 de ani mare general. Niciodată de-a lungul istoriei nu s-a produs nici un schimb genetic cu oamenii. Doream să ne mentinem naţia la fel de intactă ca la facerea ei. Doar că…
-Doar că… murmură Leia..
-Doar că … natarul părea deodată încurcat. Cum să îţi spun, draga mea. Eu l-am cunoscut pe tatăl tău. A fost cel mai bun prieten al meu. Slujeam amândoi în Legiunea a XXIII-a, menită să se ocupe de protecţia natarilor.
-Tatăl meu… natar? Wing Girl ştia ea ceva… şi nixon. Vorbeşte natarule. Sunt atentă. Povesteşte-mi.
-Da, Leia, tatăl tău a fost unul dintre cei mai respectaţi dintre natari. Până într-o bună zi când a venit pe pământ să dea la schimb nişte artefacte. Noi comunicam telepatic dintotdeauna, dar am descoperit că prin anumite aparate, numite telefoane mobile, puteţi şi voi comunica aproape la fel de bine ca şi noi. Hai Daci, aşa se numea tatăl tău, a venit pe pământ cu artefactul, încercând să îl dea pe un preţ cît mai bun. A rămas o zi, două, trei, uneori se întîmpla asta, nu mi-am făcut probleme, apoi am pierdut legătura telepatică cu el. Nu reuşeam să îl localizăm. Zborurile voastre, undele radio, televiziunea, toate astea începuseră să ne dea bătaie de cap, ne bruiau propriile noastre sisteme de comunicare prin unde subtile.
-Aşa.. Zii mai departe…
-Imaginează-ţi că a trecut un an şi Hai Daci nu se întorsese, nici cu resurse, nici cu artefactul. Guru Daci m-a însărcinat să vin printre oameni şi să în aduc, viu, mort, dar să îl aduc înapoi. Greu l-am găsit. Îşi dezactivase sistemul telepatic principal, aşa încît undele receptate de la el păreau umane. Pana la urma l-am gasit. Dar nu era singur. Se căsătorise cu mama ta… Printesa regatului unde el se dusese sa-si vanda artefactul. Abia cand am vazut-o am inteles dintr-o privire. Cea mai frumoasă dintre pământence pe care am vazut-o vreodata. La fel de frumoasa ca tine. Te fascina de la prima privire cu ochii ei verzi… Nu cred ca vreun om sau natar i-ar fi putut rezista…
Problema este insa … acea lege natara despre care ‘i-am vorbit, care spune ca impreunarea intre oameni si natari este interzisa cu desăvârşire. Chiar in ziua de azi mai e in vigoare… Legea era foarte stricta, iar pedeapsa este moartea… Asta ca sa nu poata fi alterata specia noastra creata artificial genetic cu mari sacrificii.
Fuji Daci îşi drese glasul. Un nod nu îl lăsa să termine ce începuse a povesti. Leia continua să îl privească tăcută, cu ochii ei de smarald, aşteptând încordată deznodământul.

.

11/03/2009 Posted by | POVESTILE rox6 | | 5 comentarii

NATAR LOVE STORY

Partea I-a
Leia coborâ privirea. Învăţase instinctiv să îşi ascundă orice fel de tulburare în faţa celorlalţi. Lumea voia o regină fără cusur, stăpână pe sine, fără ezitări. Această imagine o dăruia din belşug supuşilor ei zi de zi. Doar când rămânea singură, ea şi sufletul ei, resimţea un gol imens, o prăpastie în interior care se adâncise din ce în ce cu trecerea vremii.
-Natarule, tu ştii multe, nu-i aşa? Nu degeaba am riscat chiar viaţa mea ca să ajung până la tine. Spune-mi adevărul. Fără el nu mă simt întreagă.
-Fata mea…
-De ce îmi spui aşa? Sunt o străină pentru tine.
-Oh, dacă ai şti cât de apropiaţi suntem, Leia… dacă ai şti…
-Spune-mi dar atunci. Vorbeşte. Vreau să ştiu povestea întreagă. Nu mă mai amăgi cu istorii despre nu ştiu care civilizaţii străvechi. Ce legătură am eu cu asta, natarule?
– O să îţi spun povestea, dar mai întâi am nevoie să ştiu tot ceea ce îţi mai aminteşti tu.
Natarul îi atinse cu un deget fruntea. Regina întoarse speriată capul, îşi scutură părul negru, uşor cârlionţat, de parcă ar fi trebuit să evite lovitura unei săgeţi.
-Ce faci?
-Vreau să ştiu ceea ce simţi şi ceea ce îţi aminteşti. Ţi-am spus doar. Cum ai putea oare în cuvinte să îmi explici fără să distorsionezi adevărul? Dacă intru în mintea ta voi şti mai repede şi mai clar. Când mi-ai atins mîinile, te-am lăsat să primeşti din partea mea mai mult decât îţi putea reda orice pământean în multe cuvinte.
-Nu, nu aşa. Nu te las în mintea mea nicidecum!
-Vezi, Leia, aici este chintesenta diferenţei dintre natari şi oameni. Este piatra de temelie în fiecare dintre civilizaţii. Noi, natarii nu ne putem ascunde gândurile în faşa celorlalţi, aşa cum fac oamenii. Oamenii s-au obişnuit să stea ascunşi în mintea lor, trăind mereu în duplicitate şi oferind celor din jur doar fragmente. Jumătăţi de minciună cu jumătăţi de adevăr împreună. Apoi se plâng că nimeni nu îi înţelege. Noi, natarii, am înţeles că dacă nu ne vom putea ascunde, va trebui să ne trăim viaţa cinstit. Pare greu de înţeles nu-i aşa?, pare ceva nespus de complicat şi greu în lumea în care ai trăit până acum, Leia. Puterile noastre telepatice şi aşa zis supranaturale, sunt cel mai eficient sistem de securitate. În lumină sau în întuneric noi suntem aceeaşi. În lumea noastră tribunalele, poliţia, SMH, astea sunt lucruri de neînţeles. Vrei să ştii adevărul despre tine. O să ţi-l spun. Dar va fi dureros. Crezi că eşti pregătită?
-Pregătită? Întrebi dacă sunt pregătită să aflu adevărul despre mine? De asta sunt aici, de asta am plecat în lumea largă. Până nu îl aflu nu voi avea linişte. Oricât spui că va fi de dureros adevărul, mult mai dureros pentru mine a fost să nu îl cunosc. Spune, natarule, am răbdare să ascult.
-Vreau pentru început să ştiu ceea ce îţi aminteşti, atât. Nu te speria de atingerea mîinii mele pe fruntea ta. Tu ai trăit printre oameni, le-ai deprins comportamentul şi firea, dar prin venele tale curge şi sânge natar. Nu întâmplător m-ai căutat. Nu întâmplător te afli aici. Dacă vrei să afli adevărul despre tine învaţă să fii deschisă şi să ai încredere în mine. Nimeni nu îţi vrea binele mai mult decît ţi-l vreau eu.
Leia nu zise nimic. Într-adevăr, natarul avea dreptate. Din copilărie se simţise diferită de ceilaţi oameni din jurul ei. Învăţase însă să se ascundă, să se comporte ca şi cum ar fi fost la fel ca toată lumea, căci nu dorea să fie considerată o ciudată şi dată deoparte. Ştia că animalele i se supun uşor. Dresase pe la 7 ani un vultur şi ades mergea la vânătoare cu el împreună, uimind cu asta toţi sătenii care nu mai văsuseră până atunci aşa minune. Iar calul ei o ducea oriunde doar la o simpă şoaptă. Leia era convinsă că nici măcar nu ar trebui să o rostească. O făcea nu pentru cal, ci mai mult pentru cei care erau de faţă. A fi altfel, în lumea oamenilor însemna o condamnare la singurătate. Aşa că ajunsese încetul cu încetul să devină destul de mult la fel cu cei din jurul ei. Doar ea ştia că are o putere în interior, un ceva ce nu îl mai observase la nimeni din preajma ei, ceva despre care nu putea vorbi cu nimeni şi pe care nu îl putea întelegea nimeni. Nici ea măcar. Devenise, cu timpul, atât de mult umană, încât acum, dorinţa natarului de a intra în mintea ei părea un lucru brutal. Îşi trecu degetele prin păr, pieptănându-l şi lăsând fruntea descoperită, în semn de acceptare totală a ceea ce avea să urmeze. Atingerea mîinii natarului pe fruntea ei o simţi ca pe o arsură. Închise ochii şi un punct luminos i se arătă în faţă, ca un răsărit brutal de soare portocaliu. Apoi, ochii minţii începeau să se obişnuiască cu amintirile ei cele mai vechi. În sud era mult mai cald decât în Siberia, zilele de vară erau mereu cu soare, cu albine, cu fluturi, cu miresme de flor şi de pâine coaptă pe vatră. Moara bunicilor ei era una din lemn, cu roată, pe malul unui râu ce cobora tocmai din munţii aflaţi la orizont. De jur împrejur lanuri de grâu cât cuprinzi cu privirea. Podişul avea un teren feritil iar soarele generos aducea binecuvântare cu recolte bune an după an. Iarna era plină de zăpadă şi de poveşti la gura sobei. Leia se vedea pe sine, pe atunci pletele ei erau incredibil de blondine, nu ca acum. Reuşea în plin ger să dacă scântei multicolore doar atingând între ele două crenguţe uscate.
Apoi o altă imagine. Tot ea, într-o rochiţă din pânză vişinie, cu volane, se bălăcea cu picioarele în rău. La umbra sălciilor înotau crapi iar Leia îi urmarea cu privirea şi îi făcea să sară deasupra apei doar cu gândul. Trucul asta avea darul de a-i aduce lângă ea pe copiii vecinilor. Dumnezeu îi dăduse multe daruri, pe care şi le descoperea firesc, rând pe rând. Putea găsi uşor lucruri pierdute, ştia cum va fi vremea, arăta pescarilor unde să arunce năvoadele, ştia alunga lupii înapoi în pădurile munţilor doar cu un cuvânt. Avusese o copilărie fericită, orice ar spune! Apoi, altă imagine, se vedea împreună cu Vlad, se luau la întrecere cu caii prin apa râului. Fără griji şi fericiţi. Bucurându-se fiecare de bucuria celuilalt. Simţea din nou acel fior vechi pe care şi l-ar fi dorit uitat şi care îi dădea uneori şi acum târcoale în nopţile ei singure.
……………………………

Îşi amintea de ochii lui negri şi revăzu bucheţelul cu toporaşi pe care i-l dăruise într-o primăvară timpurie. Şi-au atins mîinile, şi-au împreunat palmele, gest fără cuvinte că se plac, că se doresc. Atunci s-a petrecut ceva cu totul neaşteptat, neînţeles, dureros şi pentru unul, şi pentru altul. Un ceva care pentru Leia nu îşi găsise nici un fel de răspuns decât acum, în zilele din urmă ale poveştii. Atingerea aceea o transformase pe Leia pentru totdeauna. Şi iubitul ei fusese străfulgerat la fel, căci îşi retrase palma ca ars. După atingerea aceea Leia a ştiut că sufletul ei pereche poate nici nu există. Mai ştia, nici ea cum, că va veni o zi în care va porni singură să caute în lume răspunsuri. Pentru că nu va avea linişte până când nu le va găsi.
Apoi revăzu ziua în care morarul ei a murit. Lumea toată plângea, doar ea singură era liniştită căci putea vorbi în continuare cu bunul şi îi putea asculta glasul. Nimeni nu o credea. Până şi bunica ei o privea ciudat.
-Durerea ţi-a luat minţile, draga mea, draga mea, durerea ţi-a luat minţile…
După un an muri şi bătrâna. Leia avea pe atunci 16 ani. Şi-a luat rămas bun de la cei doi care au crescut-o, şi care, deşi lumea îi înmormântase, continuau să îi facă Leei semn din mînă de la fereastra morii. Şi-a luat rămas bun de la locul acela minunat care îi bucurase viaţa de până atunci cu minuni simple, şi-a luat rămas bun de la însăşi copilărie şi, urcând pe şaua calului ei credincios, porni în marea aventură.

10/31/2009 Posted by | POVESTILE rox6 | | 36 comentarii

poveste de seara cap 24

În aceeaşi clipă, în faţă, dintre paltini, se iveşte un călăreţ. Pare teuton după armură. Nixon o ia într-acolo şi mă lasă de parcă nu aş fi existat nicicând în acea poveste. Ochii mei miopi văd greu fără ochelari de la distanţa aceea, dar, pe măsură ce teutonul se apropie îmi dau seama că este Mami. Nixon pe ea o aşteaptă aşadar, e ceva important, gândesc.
– Ce e nixon, cum de te-ai trezit aşa devreme? Gata cu somnul de frumuseţe pe azi?, îl ia Regina pe un uşor ton ironic.
Nixon, fără să se sinchisească prea mult, îi răspune:
– Cum stăm Mami? Îi batem, sau ne bat?
– Aflam noi azi…
– Ce avem în faţă? Eliţi sau Knights?
– Nişte Eliti cred.
– Nu se aud tropote de cai. O să mai aşteptăm un pic. Poate bem o cafea de-a ta. Din aia tare.
Incet, ceaţa se ridică… cafeaua însă aşteaptă. Nu am habar de unde să merg să o aduc. Dar imediat îmi dau seama că am o ocazie nesperată să mă pun bine cu Mami. E femeie şi femeile sunt mai sensibile.
– Pfff… Surpriză, nixoane, o aud. Sunt Knights totuşi. Dar nu-l văd pe Ahille nicăieri. Nu recunosc nici steagurile.
– Ce dracu de Knights sunt ăştia Mami? Ai mai văzut aşa ceva de cînd joci travian? Knights fără Ahille?
– Până acum nu. Ăştia nu sunt Knights adevăraţi. Par să fie ceva nou.
– O alianţă fake? Ce crezi, Mami?
– Ceva de genul. Îi conduce una Edera. Ştii cine este? Am înţeles că face pacturi cu toată lumea. Daca te uiti mai bine îi cheama Knights! Nu KNIGHTS. Ca pe ăia ai lui Ahille.
– Aham… Simmeri?
– Simmeri cred şi eu, nixoane. Trimite-le un sol te rog. Vreau să ştiu ce au în cap.
– Moldojean la mine! urlă Nixon spre soldaţii din spate..
Moldojean apare. Nu are cal. E în armura de legionar. Dar toţi îi ştiu de frică de pe acum. Abia a început serverul, dar cavaleria lui a scris istorie rândul trecut.
– Meri pân la ăia din vale. Întreabă-i ce vor.
Moldojean se uită urât spre comandantul cel mare.
– Ştii că nu-s bun de diplomat, mormaie. Dacă strănută vreunul, ţi-l trosnesc…
– Tocmai de aia te-am ales. Altfel îl chemam pe Vali. Fă-mi rost de o luptă. Sau crezi că am bătut toţi drumul până aici pentru un pact de 2 bani?
Moldojean bombăne nedesluşit dar pleacă totuşi spre cei din vale. Calul Reginei tropăie pe loc. Pare nervos.
– Acu’ ce facem? Se bagă TEX în seamă.
– Acu’ aşteptăm.
– Dar pentru mine n-ai o cafea nixoane? Întreabă Regina zâmbind… Aş bea şi eu una. Până ţi se întoarce Moldojeanu.
– Tocmai Mami n-are cafea… Deh… noobul cu cafeaua e încă mahmur. Mă caută încruntat printre soldaţi.
– Unde naiba ai dispărut, soldat?
-Imediat, imediat!, răspund, gâfâind din cauza greutăţii cazanului plin cu cafea fierbinte, abia scos de pe pirostii, pe care îl car împreună cu unul dintre noobi.
– Gata cafeaua? Zbiară Nixon încă odată la mine. Regina pofteste cafele, nu se aude?
Las cazanu jos, iau tipsia cu ceşti dinainte pregătită acolo, umplu o carafă cu cafea şi o iau în direcţia Reginei. Un altul vine după mine cu laptele, altul cu zaharul, altul cu linguriţele. Cel cu laptele se împiedică şi cade, vărsnd totul pe iarbă.
Regina pufneşte în râs.
– Oricum, eu nu beau cafeaua cu lapte.
Moldojean se întoarce agale. Dar nu e singur. Unul dintre soldaţii inamici îl însoţeşte. Îl recunosc pe vechiul meu amic, Protoss. Îmi vine să alerg spre el şi să îl îmbrăţişez, ca în vremurile noastre bune, dar nu se cade. Acum sunt în misiune de spionaj. Pare destul de îngândurat şi mai mult ca sigur nu ar înţelege de ce mă vede servind cafeaua lui Nixon şi suitei, aşa că îmi trag mai bine chipiul peste frunte şi privesc în jos.
– Vor pact mormăie Moldojean, şi în glas i se simte frustrarea. El este Protoss, unul dintre diplomaţii lor, a venit cu mine ca să ducă răspunsul înapoi. Le-am zis că nu mai bat drumul încă odată.
– Am sa ma duc chiar eu, spune Regina. Voi mă aşteptaţi aici. Se întoarce spre imperianul inamic, nimeni altul decît Protoss.
– Du-te la liderii tăi şi spune-le că aştept pe unul dintre ei la jumatatea distantzei dinte noi. Pentru negocieri.
– Sunt Protoss, diplomat, şi putem negocia şi aici. Am această competenţă.
– Negociem pe teren neutru şi cu martori de ambele părţi, aşa cum fac luptătorii de onoare de pe travian. ……………………………………………………………………………………
Regina porneşte la pas înainte împreună cu Moldojean. Protoss face câteva semen cu mâna înspre ai lui. Dintre ei se desprinde un alt cavaler. Este Edera în persoană. Se apropie de Regina noastră şi toţi patru se întâlnesc undeva pe la mijloc. Nu aude nimeni ce îşi vorbesc. Trece ceva vreme… eu, Protoss, de ce s-au despărţit drumurile noastre la un moment dat nu mai ştiu. El a devenit tată, s-a retras din joc un sezon, eu am continuat să joc şi am preferat să rămân sub aripa lui Ahille, apoi, când a reintrat pe joc a vrut să aibe propriul wing. Asta e lumea unde ne ducem visele, oamenii se întâlnesc şi se despart fără explicaţii. Dar amiciţia de început rămâne şi înafara cuvintelor.
Oamenii lui Nixon beau cafea şi vorbesc în şoaptă. Îşi dau cu presupusul daca azi se vor bate sau nu. Într-un sfârşit Regina se întoarce. Nu pare nici mulţumită nici nemulţumită. E calma ca totdeauna. Ia de pe tipsia mea încă o ceaşcă de cafea fără să mă privească.
– Încolonarea şi porniţi spre casă! Acum avem un pact cu acea alianţă. Vă rog să-l respectaţi, striga ea de pe cal.
Murmure se aud. Unii pufnesc nervoşi pe nas. Dar toţi se supun. Mica armată face stânga împrejur şi porneşte încet spre casă. Politica superiorilor e totdeauna mai presus decat dorinţa lor de luptă. Dacă Mami nu vrea război cu ăia, atunci nici executorii lui Nixon nu vor. Politica şi diplomaţia sunt cele mai importante. Eu răsuflu uşurată că nu-l voi avea pe Protoss în tabăra duşmană. Trebuie să fac cumva şi să mă întorc neobservată înspre satul meu şi să îi povestesc lui Ahille ce am văzut şi ce am auzit, ca orice iscoadă adevărată.
– Dar tu ce ai cu Nixon, de nu vrei să îţi ştie numele de joc?, o aud ca prin vis pe Tatiana.
– Nimic special, tresar. Serverul trecut mi-a desfiinţat un cont spion, iar acum mi-a farmat satul şi mi-a omorât nişte scutieri. Nu prea ne suportam, e reciproc.
– Aha… mie mi se pare un personaj interesant, să ştii! Travianul fără Nixon nu are nici un gust.
– Probabil că tu preferi mult, mult piper!
Râdem amândouă, timp în care Tatiana îşi pune laptopul în geantă şi ne îndreptăm iarăşi spre sala de conferinţe. Nixon îşi stinge ţigara pe jumătate fumată şi se ridică din fotoliu. Încerc să îi fixez privirea, dar el nu are ochi decât pentru ploaia măruntă de afară.

Povestea este o ficțiune.
Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare

10/27/2009 Posted by | POVESTILE rox6 | | Lasă un comentariu

povestea de seara cap 23

A doua pauză de cafea, pe la 3 după-amiază. O zi mult mai obositoare decât prevăzusem şi cu toţii eram cu gândurile spre casele noastre. Dar rezistam ispitei de a trage chiulul. În definitiv de asta venisem acolo, de asta bătusem amar de drumuri, să aflăm ce va fi cu noi. Să ne cunoaştem, cine ştie! Să conştientizăm până la urmă că avem cu toţii o problemă serioasă dar că nu suntem singuri. Formasem ad-hoc un fel de asociaţie a dependenţilor anonimi. În subconştient probabil avea darul de a ne încuraja. Iar Mueller miza pe asta destul de mult, se pare.
Tatiana şi-a luat o ceaşcă mare cu cafea, eu doar un ceai verde şi fursecuri din belşug. Ori de cîte ori am emoţii înfulec, mă linişteşte. Ne-am aşezat pe două fotolii aflate într-unul din colţurile holului, astfel încât să trecem mai neobservate de lume. Mulţi păreau că se cunoasc din joc şi păreau încântaţi să discute. Alţii, ca mine, preferau anonimatul.
Tatiana îşi deschise laptopul. O nelinişte ciudată mă cuprinse, văzînd imaginea aceea binecunoscută de pizza cu spanac şi ou, deşi ştiam bine că nu am cum intra pe joc. Fiecare cu laptopul lui, cu contul lui, asta e legea. Iar al meu era rămas în camera de hotel. Nu prevăzusem că totul se va prelungi peste ora amiezii. Dar Babettu ştia ce să facă şi fără mine. Şi mai rămăsese şi Tazi prin preajmă. Merau m-a scos din situaţii limtă. Are un simţ fata asta de intră la mine pe cont exact când trebuie. Ne ştim deja de două servere. Care fac cît o viaţă.
Socrate, foarte aproape de locul nostru, îşi desfăcuse si el bijuteria lui de câteva mii de euro direct pe pervazul geamului şi aşa, în picioare, părea absorbit de joc încât nu mai vedea pe nimeni. Afară începuse o ploaie măruntă, cu rafale de vânt rece ca de toamnă. Umbrela… Offf…
De altfel, majoritatea celor ce se aflau de acolo profitau de acea jumătate de oră şi îşi verificau conturile. Demenţă colectivă. Aşa, văzuţi din exterior, chiar eram o adunătură de oameni ciudaţi. Mami şi Nixon, erau prinşi şi ei în discuţie deasupra unui laptop. Erau dintotdeauna siteri unul la altul, din câte ştiam, formau o echipă bine rodată. Mă uitam la ei şi dintr-o dată, ceva ciudat mi s-a întâmplat. Un fel de deja-vu. Atunci nu am fost prea conştientă de asta, abea când s-a mai repetat am pus-o pe seama medicamentului. Dar atunci am dat vina pe oboseală. Mi s-a derulat prin faţă un fel de vis visat cu ochii deschişi.
…………………………………………………………..
Îl vedeam pe Nixon, în haine de executor, în fruntea unei armate destul de numeroase. Adulmeca aerul ca un lup. Nările mele simţeau foarte clar mirosul de iarbă udă. De frunze de paltin. Sau ce fel de copaci or fi fost cei din spatele nostru. Pământul era umed, cleios, nouă ni se afundau cizmele în el, hainele ne erau jilave. Se făcea că mă aflam împreună cu infanteriştii lui aliniaţi pe deal, la buza pădurii. Aşteptam în tăcere până când Nixon şi Tex s-au apropiat de noi. Îi auzeam perfect ce vorbesc.
-E prea devreme pentru cavalerie, Tex, ce zici? În faţa noastră e ceaţă jos în vale. Acolo este dusmanul. Îi vezi?
-Îi văd, Nixon, cu greu, e o ceaţă deasă, dar îi văd. Par destul de multi.
Frigul mă pătrundea până la oase în timp ce mă strecuram puţin cîte puţin de poziţiile din linia întâi. Aveam în minte un gând foarte precis.Trebuie să îmi înfrunt mai devreme sau mai tîrziu fantasmele. Trebuie să îl înfrunt pe Nixon. Altfel voi sfârşi travianul ca o laşă, îmi ziceam.
Brrrr… Îmi pun mantia în jurul umerilor. La naiba. E umedă şi asta. O dau jos, şi o agăţ iar de raniţă, mai bine fără. Executorii lui Nixon rânjesc spre mine misogin. Nu îi bag în seamă. Eu am de făcut un lucru extrem de important acum. Un ultim pas înainte, dureaza o eternitate clipa, îmi dreg glasul, să pară mai gros şi cu tupeu aproape că răcnesc, să fiu sigură că mă aude:
– Gata cafeaua nixoane? Ai venit să miroşi un pic căcatul din linia întâi, cu soldaţii de rând?
– Ce e maimuţo? Te-a întrebat maică-ta de mine? Ţi s-a urât de viaţă? Cine naiba eşti că nu te cunosc. Cine mi-a mai trimis la ora asta şi pedeştri din ăştia pricăjiţi? Pffff.
Maimuţoii lui bătrâni rânjesc iar, cu satisfacţie maximă, doar sunt şcoliţi de nixon. Tresar când liniştea e ruptă de un sunet ciudat, sacadat. Se bat cu armele pe piept.
– Huaaaaah, huuuuahhh.. urlă cu bucurie cîteva mii de infanterişti. Măciucari şi executori în flancul drept, legionari in cel stâng. Probabil urlă de frig, îmi spun.
– Huaaaaah, huuuuahhh.. la moarte…se aude din nou, ca în infern.
Nixon ridică un braţ în sus şi armatele amuţesc. Îmi aruncă o privire plină de dispreţ:
– După cafea ai venit? Crezi că aici este internet-cafee sau cum? Ia fă bine şi distribuie cafea soldatilor! Ca să te las cu viaţă. Ai noroc că tocmai am de condus o luptă importantă şi nu am acum vreme de noobi prostănaci. Ai băut aseară prea multă bere tare de-a teutonilor şi eşti plin de curaj? Aveţi grijă şi voi la ce spun, maimuţelor! Căscaţi urechile bine.
– Euuu… eu….sunt… Bab….îngân.
– Nu mă interesează cine eşti. Încă nu ai adus cafeaua? Vezi să fie tare şi fierbinte. E cam frig în nord. Nu ai făcut încă stînga împrejur, soldat?, rânjeşte Nixon satisfăcut spre mine, în murmurul barbarilor nemulţumiţi că azi vor avea iar cafea fără circ.
Mă uit cu dispreţ spre gloata pentru care viaţa mea nu înseamnă mare lucru. Şi cu admiraţie pentru că par atât de decişi să moară până la ultimul pentru stăpânul lor suprem.
Povestea este o ficțiune.
Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare

10/24/2009 Posted by | POVESTILE rox6 | | 6 comentarii

povestea de seara cap 22

Într-adevăr, la ora 10, așa cum fusese convocată ședința, Mueller și suita au intrat în sală. Semăna mai degrabă cu o conferință de presă. Sociologul a prezentat în introducere un mic film documentar derspre jocurile online, intitulat „Adicție sau fenomen social”. Film făcut de americani.
………………………………………………………
Imagini sinistre cu copii care și-au împușcat colegii de clasă. Adolescenți care au sărit noaptea pe geam de la etajul 15 visându-se în joc. Mame disperate că nu se mai pot înțelege cu copiii. Tineri care nu se pot integra social, care îşi pierd locurile de muncă. Interviuri pe stradă. Ai fi spus, la final de film, că jocurile online sunt vinovate de noua criză economică mondială. Dar,ca orice film american, parcă nu se conecta la lumea mea, la România 2009. Și cu toate astea, nu puteai să nu te întrebi încotro mergem și noi, cel puțin noi, cei din acea sală, oameni în toată firea,care am ajuns să nu ne mai ştim bine locul şi care am ajuns înt-un fel sau altul să recunoaștem necesitatea unui ajutor competent. Fie el şi sub forma unor medicamente. Nici un comentariu la film, doar o liniște lăsată anume pentru ca fiecare dintre noi să poată medita.
Mueller, s-a ridicat apoi și cu umor spune:
-Doar nu credeți că îi lăsăm pe americani înaintea noastră doar cu cele bune, au întietate și cu cele rele. Hai să revenim la ceea ce ne doare pe noi. Cu riscul de a mă repeta, numele meu este Peter Mueller și reprezint un concern farmaceutic internațional, Pharma-Conn. Iată pe scurt unele chestiuni. Dependenţa de jocuri online este o realitate. Că nu este recunoscută deocamdată ca entitate, nu mai este mult. Filmul prezentat este unul din multele care încearca să sensibilizeze opinia publică. Dar cu siguranșă, acest mod conceput inițial ca un divertisment, jocurile online, vor deveni cel mai mare flagel al umanităţii în nu prea mult timp. Ce vedeţi dumneavoastră ca simpli consumatori ori ca părinşi, ca medici, ce vedem la ştiri, este numai vârful icebergului. Pandemia, metaforic vorbind, stă să explodeze. Nu vă ascund că marile firme care lansează jocurile acestea ar avea multe de pierdut dacă jocurile s-ar interzice unei categorii de consumatori, cum ar fi minorii. Pe de altă parte firma pe care o reprezint şi cu care aţi semnat contractul de colaborare are tot interesul să scoată zeulonul pe piaţă cât mai curând. Gandiţi-vă că sunt milioane de dependenţi la ora asta pe planetă, cea mai mare parte sunt tineri care nu se pot integra social, familial, profesional, care dezvoltă o patologie cu totul nouă și de care nici măcar nu sunt conștienți. Zeulonul, cel mai puternic drog anticipat ca fiind antiadicţie de jocuri pe calculator, ar da lovitura pe piaţa de medicamente. Pe de altă parte, este o premieră absolută, dacă alte droguri au fost testate iniţial pe animale de laborator, zeulonul este imposibil de testat pe cobai. Omul este singura fiinţă care dezvoltă astfel de adicţie. La plăcere, la alcool, la psihedelice, la nicotină, se dezvoltă şi la alte mamifere. Dar depenenţa la jocurile de divertisment este atât de specială încât testele vor fi dificile, trebuie să fie corecte şi nu în ultimul rând să nu prejudicieze sănătatea nimănui şi să respecte codul deontologic. Pentru că la această ora sunt deja peste 50 de centre de acest fel în toată lumea, loturile de voluntari au fost selectate de computer, conform performanţelor lor de joc aflate în memoria calculatoarelor de pe serverele centrale. Lotul nostru a fost ales sensibil identic cu profilul jucătorilor de pretutindeni din lume şi cu cel din celelalte centre, tocmai pentru a micşora erorile. Dumneavoastră , cei adunați aici, ați fost de acord să participaţi la acest experiment. Nu pot decât să vă mulțumesc și să vă asigur că ne veți fi de un real folos. Fiind vorba de psihicul uman, aici nici un fel de analiză de laborator nu poate depista eficienţa sau ineficienţa medicamentului. Sfatul meu este să încercaţi să fiţi voi înșivă cât se poate de obiectivi cu ceea ce veţi simți și să ne țineți mereu la curent. Aveţi neclarităţi?
……………………………………………………………………..
-O întrebare,se auzi o voce din sală, ați spus că vom fi monitorizați. Ce implică asta? La ce folosește acest lucru?
-Medicamentul ar trebui ca pe măsură ce își începe acțiunea să determine o dorință mai mică de a intra în joc. Practic se monitorizeaza timpul petrecut zilnic pe serverul de joc, indiferent daca omul joacă sau numai dialoghează cu alți jucători.Atâta tot.
-Putem spune altor jucători despre acest medicament?
-În nici un caz nu. Ați semnat un contract de confidențialitate.
-Dacă rămân însărcinată ce fac? Întreabă amica mea de ocazie.
-Sunați imediat pe medicul nostru și veți primi indicații.
-Dacă nu mă las de joc la sfârșitul perioadei?
-Asta dorim și noi să aflăm, cu toții ați decalarat că ați încercat de mai multe ori să renunțați la joc și nu ați reușit. Sunteți practic un lot 100% statistic care numai prin propria voință nu a reușit sevrajul. La finele experimentului vom vedea dacă ajutați de noul medicament va fi sau nu posibil acest lucru.
-Pentru efectele toxice ale medicamentului, dacă apar, cine va fi răspunzător.
-Firma noastră speră să nu fie cazul. De aceea veți fi monitorizați. Răspunderea este însă asumată în 50% și de dumneavoastră. Cei ce nu au fost de acord nu au fost incluși în acest lot. Dacă ar fi să vă fac o calificare pentru început, dumneavostră sunteți cei mai curajoși soldați dintre travianiști.
Un murmur de oarcare satisfacție se auzi în sală. Au continuat să mai vorbească medicul și unul dintre statisticienii programului. Își făceau fiecare datoria. Eu nu reușeam să îmi iau ochii de la Nixon.Nu părea deloc speriat, uimit, impresionat, ba chiar noua aventură la care participa părea să îi facă plăcere. Ce fel de om o mai fi? Ce face de fapt în viaţa reală, sau mai bine zis cu viaţa lui reală?
La prânz, pauza cuvenită. Suntem invitaţi în restaurantul de la mezaninul clădirii. Firma ne pregătise un bufet suedez. Tot ce vrei, de la fructe de mare la îngheţată. Tatiana, mai orientată în spaţiu decât mine, ocupă şi un loc la una dintre mese. Eu mă reped mai întîi la masa cu bunătăţuri, îndesând de toate în cea mai mare dintre farfuriile puse la dispoziţie, şi mă întorc cu ea plină ochi cu tot felul de ciudăţenii, de la frunză de salată la ruladă cu caise. Neam prost mai sunt, îmi zic în mine dar mă consolez cu vorba lui Creangă, că foamea dă pe de-a dreptul. Tatiana, ca o doamnă care ţine la siluetă, îşi ia un singur ciorchine de strugure. Să intru în pământ de ruşine. Mă fac că nu prea observ diferenţa când, de parcă nu era suficientă umilinţa, o voce cu un timbru de bas îmi întrerupe orice mişcare.
-E liber?
-Da, liber, răspunde Tatiana, toată numai un zâmbet. Nixon, cine altcineva, tocmai se aşeza pe scaunul liber.
-Sunt Nixon. Voi?
-Doctor Evil sau Tatiana, încântată, şi întinde mâna cordial spre intrus. Te ştim cine eşti şi ce poţi, şi mai ales îţi citim cafelele de dimineaţă. Ea este..
-Elena, atât, zic repede. Elena e ok. Îmi pare bine.
Pe sub masă, găsesc piciorul Tatianei şi îi ating uşor, semn binecunoscut între noi femeile, să nu ne dăm de gol. Ea se uită la mine că a înţeles şi nu prea. Nixon pare însă să nici nu fi băgat de seamă schimbul nostru de priviri complice.
…………………………………………….
-Să înţeleg că nu vrei să îţi deconspiri nikname-ul?, mă întreabă uitându-se la mine drept în ochi.
-Am jucat cu mai multe nume, nu văd relevanţa, de vreme ce tot o să ne lăsăm.
Am izbucnit în râs amîndoi, iar Tatiana, abilă, a schimbat subiectul:
-Dar unde este Regina? Stăteaţi împreună în sala de conferinţe.
-S-a dus să sune acasă, să vadă ce-i face fii-sa. Şi, să-şi pudreze nasul, dar pot să pun pariu pe ce vreţi că acum stă pitită pe undeva, într-un cotlon şi mai atacă vreun sat, mai farmează ceva, măcar cinci minute. Mai bine stă flămândă decât să îi stea soldaţii degeaba. Crede-ţi-mă, ne ştim de multă vreme, dacă nu am treabă în week-end-uri mă sui în BMW-ul meu şi merg la ea la Focşani. Au o casă frumoasă, ca să nu vă spun ce vinuri sunt acolo şi mai ales ce sărmăluţe ştie Mami să facă. O să îi păstrez loc şi ei aici, dacă îmi permiteşi, trebuie să apară. Doctor Evil, zici? Ne-am intersectat vreodată ?
-Personal, nu, dar am fost în alianţe rivale mai recent. Serverul trecut am jucat în Elite.
-Da, acu ştiu. Nu bănuiam că eşti o femei aşa drăguţă, ba mai degrabă am crezut că e un adolescent teribilist în umbră.
-Deh… uite că nu. Sunt chiar malefică dacă vreau sau cu cine vreau.
Între timp apare şi Mami, cu laptopul pe umăr şi cu o privire de om satisfăcut. Se vedea de departe că făcuse o captură serioasă. Numai travianiştii veterani pot citi şi pot înţelege limbajul acesta non-verbal. Facem cunoştinţă.
-Ce să îţi aduc să mănânci, Mami, o întreabă Nixon. Sărmăluţe nu au.
-Pune orice acolo, nu îmi este prea foame şi în câteva ore ajung acasă. Nu mă omor după prostioarele lor.
-Te anunţ că aici nu serveşte croop, simandicoşii ăştia nu au croop. Ăştia de aici se respectă, nu ca noi, travianiştii, care altceva nu mai ştim să mîncăm!
Mami râde cu poftă în timp ce Nixon tocmai se ridică de la masă ca să aducă ceva pentru Regină.
-Voi, fetelor, mai vreţi ceva? Spuneţi acum, până nu devorează termitele astea tot!
Oare de ce o fi reuşit Nixon să mă intimideze în joc? În definitiv e un băiat simpatic. Şi cu toate astea pentru nimic în lume nu trebuie să ştie că eu sunt Babettu. Între oameni, aşa, în lume, e una, dar acolo, pe câmpul de luptă e cu totul altfel. Am realizat atunci că suntem robi ai convenienţelor şi a protocolului, pe joc însă de dezbrăcăm fiecare de crusta aceasta opacă. Acolo reuşim să fim liberi, iar libertatea aceea este drogul de care nu putem scăpa.

Povestea este o ficțiune.
Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare

10/22/2009 Posted by | POVESTILE rox6 | | 5 comentarii

povestea de seara cap.21

Prima grijă de dimineață, intrată în subconștient mai ceva decât spălatul pe ochi, e să îmi verific contul. Totul părea în ordine. Muncitorii se apucaseră de primăria cea nouă și însămînțaseră lanurile cu grâu. La noapte nu vom mai dormi sub cerul liber. Eroul meu singuratec nu își găsea locul.Se simțea inutil, şi se tot plimba de colo colo.
-Lasă, băiete, o să ai destulă treabă în cîteva zile, îți promit. Ai de cucerit toate oazele de prin preajmă. Vei avea și soldați îndată cu care să lupți cot la cot, dar până atunci odihnește-te și ține-mi pumnii, azi la 10 merg să mă întîlnesc cu alți nebuni ca mine.
Două stații de metrou până acolo. Totuși am preferat să rog băiatul de la recepție să îmi cheme un taxi. Voiam să ajung la timp și fără să simt în nări aerul de metal coclit. Sala de conferințe, cea mică, era aproape goală la fără un sfert, când am intrat. Cum mă așteptam, nu prea erau copii şi nici liceeni. La vârsta lor, desigur, pasiunile vin și trec ușor. În schimb, destul de mulți trecuți de 30 de ani. În primele rânduri erau deja câțiva adunați, păreau să se cunoască, pentru că discutau unii cu alții și chiar destul de aprins. Nu reușeam să deslușesc ce anume, dar era evident că despre politică și alianțe travianistice. M-am așezat pe unul din scaunele din ultimile rânduri, cu o timiditate încă neclară. Un sentiment care semăna mai degrabă cu o oarecare jenă, ori sfială. Lîngă mine se așează o tipă la vreo 30 de ani. În blugi, tunsă scurt, nemachiată, cu aer atletic. Şi-a adus şi laptopul cu ea, dar deocamdată îl lasă în învelitoarea lui, şi îl aşează cu grijă pe un scaun alăturat.
-E liber, sper.
-Desigur.
Îmi întinde mîna, de parcă ne cunoașteam de o viață:
-Tatiana. Pe tine cum te cheamă?
-Elena.
-Bucureșteancă?
-Nu, moldova. Botoşani.
-A, eu sunt tot din nord, din Maramureș. Am avut treburi cu serviciul pe aici și mi-am zis să prind doi iepuri.
-Aha, și eu, oarecum. Joci de mult?
-Joc de 4 ani. Mereu zic ca mă las da știi, mereu începe un nou sezon, mereu zic ok, numai să vad cine mai intră și o iau de la capăt. Sotul meu, poveste lungă, pe joc ne-am cunoscut, ne-am luat, în luna de miere am jucat travian, la serviciu printre picături jucăm travian, venim de la munca jucam fiecare pe laptopul lui travian, copii nu facem că nu avem timp din cauză de travian, nu se mai poate. Asta nu e viață. Și când să ne lăsăm și noi, parcă eram doi balamuți, nu mai aveam subiecte de discutat. Așa că ne băgam pe unde auzeam că s-a dat un nou start. Dacă nu jucăm cred că divorțăm, rămânem doi străini. Uff, viață grea.
-Te cred.
-Dar tu?
– Eu?.. nu știu, chiar nu știu. Am sentimentul că pierd multe lucruri. Nu am mai văzut un film, nu mai știu ce se petrece prin lumea largă. Nu mai am prieteni. Jocul îmi dă o stare de bine care e totuși artificială.
-Da, așa este. Și e greu să renunți la binele ăsta relativ pentru o viață reală plictisitoare. Joci pe speed?
-Da, numai pe speed.
-Cred că pe speed se adună numai maniacii, de aici i-au selecatat pe toți.
-De unde știi?
-Mă uit prin sală și văd numai jucători de pe speed.
-Tu de unde îi cunoști?
-Am fost în mai toate alianțele posibile pe toate ROX-urile. Am fost la toate întâlnirile de final de server, îi cam știu și cum joacă și cum sunt în real-life. Uite, cel brunet, din primul rând, îl vezi? Cu tricou grecesc, albastru? Si geacă neagră.
-Da.
-E celebrul nixon. Liderul NE-Force. Lângă el este o tipă frumoasă, brunetă, o știi?
-Nu.
-E Teutonik Knight. I se mai spune și Mami.
-Ea este Mami? Celebra şi frumoasa Mami ? Ce mică e lumea. Serverul trecut am avut conturi alăturate. Deși eram adversari ne-am înțeles bine. Credeam că este bărbat la început, mă luase tare de tot.
-Nu, tot ce se poate să fi vorbit cu soţul ei, uneori joacă la dublu cu el pe acelaşi cont.
-Joacă tare tipa. Dar ea și nixon…am auzit aşa… unele chestii…
-Fugi încolo! Prostii. Sunt prieteni de familie din câte știu. Atât.
Nixon, a nu știu câta oară omul acesta îmi iese în cale în ultimile 24 de ore. O fi coincidență? Probabil că nu. I-am aruncat o privire discretă, care lui nu i-a scăpat pentru că pe tot parcursul simpozionului, profitnd de semiîntuneric, a tot întors capus spre mine. Probabil că se întreabă la rîndul lui cine oi fi eu. În orice un caz speram să nu afle niciodată că sunt Babettu, cea căreia i-a omorît primii soldați. Ori iscoada din podul hambarului pe care a incercat sa o sarute. M-aș simți umilită. Hmmm….
Câteva rănduri în spatele lor tocmai s-a așezat un alt bărbat. Cu trăsături fine, elegant îmbrăcat, dar fără brațul stîng. Tatiana, noua mea amică, mi-a observat privirea, și fără să mai aștepte îmi spune.
-El este Socrate.
-Socrate? Dar e el conduce un wing Knights. Nu știam că are o problemă.
-A, e veche povesteam toata lumea o stie, a avut un accident de mașină, să fie vreo 5 ani şi mai bine. Era pianist vestit. Au murit atunci, în accident, soția și fata. E din Constanța tipul. Sta pe joc zi si noapte de atunci, nu doarme deloc. E dus cu capul, zic unii. Are acum o linie de panificație renumita. Tu nu știi nimic?
-Nu.
-A, mie îmi place să stau mereu de vorbă cu oamenii. Unii au povești așa de ciudate. Dacă mă gândesc bine asta îmi place mie la joc, vorbesc cu mulți oameni.
-Dar soțul tău? E aici?
-Oh, nu. Este un sceptic, Nu crede nimic din vrăjelile lui Mueller. O să înerc eu, și dacă voi reuși, o să încerce mai apoi și el zeulonul. Așa se numește parcă medicamentul asta nou.
-Da.
-Tu cu ce te ocupi?
-Medic.
-Și cu ce nike joci?
-Babettu.
-Nu se poate, tu ești Babettu? Celebrul Babettu care scrie povesti de seară? Ce noroc să te cunosc. Credeam că este bărbat.
-Deh… am vrut să par, dar la un moment dat m-am plictisit să mă mai ascund.
-De unde ia ideile?
-Din joc, de unde din altă parte.
-Acum joc în Farmers, am jucat și în Vanity, și în NE–Force, și în Knights. Ce îmi place este că fiecare alianță are personalitatea ei.
-Posibil, eu am jucat numai în Knights. Dar nu prea înțeleg cum poți să ataci jucători cu care ai jucat împreună un server în urmă?
-E un joc. În care cei mai buni câștigă. Nu pricep ce are de a face prietenia cu jocul.
-Mda, e un punct de vedere. Eu sunt mai sentimentală. Mai patetică. Cu ce nikename joci?
-Doctor Evil.
-Doctor Evil?
-Cred că am jucat la un moment dat pe un server normal împreună, acum cîțiva ani, S6 cred, tu erai în Apache, eu eram în Dava, și eram începătoare pe deasupra și în război cu voi. Eram aproape pe hartă și țin mine că ți-am atacat o oază . Nu mai știu amănunte, e mult de atunci, dar tu erai. Până la urmă mi-ai lăsat oaza aceea. Încredibil, cum a trecut vremea și uite, am ajuns să te cunosc. Îmi povesteai că faci ceva cu stomatologie.
-Da, eu sunt, eu, sunt, tehnician dentar. Ce mică e lumea, așa-i. Pe vremea aceea aveam o manie să reclam pe toată lumea la SMH.Și pe tine cred că te-am reclamat dar nu au găst nimic. Eram la început de travian și, cum nu pricepeam ceva, mi se părea că toată lumea trișează.
Zâmbim amândouă. De parcă ne amintim de vremea tinereților noastre, când încă aveam de învățat din legile scrise și nescrise.
-Văd că au început să se adune în sală. Nu aș fi zis că suntem așa de mulți în proiectul acesta. Ai idee ce se va întîmpla azi?
-Numai o formalitate din partea lor. Să nu spună că nu ni s-a spus, cam asta ar fi traducerea.

Povestea este o ficțiune.
Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare

10/21/2009 Posted by | POVESTILE rox6 | | Lasă un comentariu

povestea de seara cap.20

– Unde îți este crooperul, fată? Ai ratat colonizarea? Băi nene, nu mai este loc de noi, toată lumea e nebună.- îi scriu
– Băi nene, am trimis coloniștii și mi s-au întors îndărăt. Ce vrei? 24 de ore pierdute. Mă duc și eu în pustie după tine. Dacă ratez și a doua oară fac sat la 400/400, să moară natarii de ciudă că nu mai au unde își face cuib. M-am uitat pe croopfinder. Am semicrooper lăngă MT. Zice să fac acolo armata defensivă, să îi păzesc iarăși curu, ca serverul trecut. Da nu ține vrăjeala. Am făcut 300 000 de scutieri și i-am trimis pe WW să moară acolo și Gloria au luat-o cei cu hammere. Mamă, uite-așa, serverul ăsta fac și eu un hammer. Gata cu proasta satului. M-am deșteptat.
– Și eu am să fac hammer. O să încep cât de curând să fac catapulte, cât de multe. Nu știu în capul cui o să le torn dar o să fac catapulte gârlă. Mai ții minte contul meu spion, de pe serverul trecut, din alianța lui Nixon? L-au dat afara maimuțele lui și l-au farmat pe motiv că nu avea armata suficientă. O să le arăt eu armtă serverul ăsta, că pe mine dacă mă pune cineva la ambiție nu câștigă. Si după ce o să le demolez căte ceva pe ww o să îi scriu lui Nixon în persoană un bilet de amor, ceva gen: acuma ce zici, nixoane, crezi că am suficiente trupe?… tot serverul o să muncesc pentru clipa asta, să îi văd curgand transpirația pe frunte citind mesajul de la mine… hi, hi, hi…
– Da, bre, așa om face. Io fac berbeci. Da să se hotărască odată coloniștii mei unde își duc șatra, că mâine se termină serverul și ei nu mai dau de crooper liber și pășuni verzi pentru berbeci.
– Hai că mă culc. Am avut o zi … nu vrei să știi.
O clipă am avut o pornire să încep să îi spun despre Mueller și zeulon, dar totul părea atât de nereal încât amica mea cea mai bună din lumea travianului nu ar fi crezut nimic. Îmi răspunde:
– da, gogoshică, somn ușor, lasă, că eu cu gemenii ce să mai zic… la serviciu ma rup și acolo 10 ore pe zi…. Dormi tu, că eu îs odihnită, odihnită și dacă tot nu am ce face, mai stau eu de pază. Pa, pa, să visezi frumos.
-Pa!
Căsuța mesajelor își schimbă iarăși culoarea. Ce mai vrea oare să îmi spună domnișoara mea? Nu e Tazi. E Ahille
– Ești? mă întreabă.
-Da, împărate!
Mereu îi spun așa, împărate, pentru că asta este pentru mine, nici nu am ținut să îl cunosc în real life vreodată de frică să nu mă dezamăgească. De aceea nu am mers la nici una din întâlnirile lor. Mereu spune, ca și mine, încă un server și mă las. Și noi după el, încă un server și ne lăsăm.
– Ce ai hotărât? Reîncepi poveștile de seară sau nu? Ar fi bine pentru moralul soldaților.
Ce să fac ce să îi spun? Că sunt în București și că iau parte la un experiment ciudat? Că în mod logic ar trebui să mă implic tot mai puțin în joc de mine încolo?? Cum să îi spun adevărul? Dar la fel de bine, cum să îl mint? Poveștile mi-s dragi, dar asta mă implică afectiv foarte mult. Răspund cu lașitate după cîteva momente de gândire:
– Nu am deocamdată timp pentru povești. E devreme pentru ele. Poate mai încolo. Nu te supăra pe mine. În real life sunt foarte aglomerată cu programul de muncă. Abea reușesc să țin contul pe linia de plutire. Așa că nu miza foarte mult pe mine serverul acesta. Ce crezi că ar fi mai potrivit, ofensivă sau defensivă?
– Sezonul ăsta ne prind bine armatele mari. Dar tu știi ce poți să faci. Mai este timp să te gândești. Și cu una, și cu cealaltă. Seară bună. Scuze de deranj. Mai am ceva, dacă ai timp.
– Spune, împărate.
– O părere mă interesează. Daca af fi vorba de o alianță, cu cine ai vrea să o facem, cu ELITE sau cu cei din NE Force?
– Elitii ne-au trădat pe ultima sută de metri serverul trecut, nu și-au mai ținut promisiunile când au văzut că suntem înaintea lor și le suflăm la mustață Minunea Lumii. Ne-au lovit fără nici un fel de mustrare de conștiință. Dacă vrei părerea mea, eu zic să mergem pe cont propriu și gata. Cine a trădat va mai trăda.
– Nu putem. Deja cei din Elite ne dau târcoale. NE-Force își revendică și ei teritorii. Dacă se vor uni între ei nu mai avem șanse în cadran. Vreau să cer părerea de la jucătorii cu experiență, și pe tine mă bizuiesc mult.
– Nu știu ce să spun. Dacă vrei părerea mea, noi nu am avut cu cei din NE-Force divergențe mari, eu aș încerca cu ei o înțelegere, par de onoare.
– Și eu la fel găndesc, și alții cu care am mai vorbit. O să iau mâine legătura cu nixon, o să dau un mass către alianță și winguri în cazul în care batem palma. Noapte bună.
Upsss… iarăși Nixon… ca un făcut, unde mă învârt tot de el dau. Dar deh, dacă e spre binele alianței o să mă sacrific. O să fac catapulte pentru alt cap încoronat.
Ora 23.20. Închid laptopul, să se mai odihnească și el. Babettu a adormit demult. Mă încolăcesc lăngă bătrână, trag peste noi două un țol din lână de capră, aspru dar impermeabil la umezeală. Jarul încă mai dansează în butucii mari, cărați în căruțele coloniștilor, din codrii cei vechi. Pănă vor crește pădurile de prin împrejurimi mai este. La două pătrate de noi, două oaze de hrană așteaptă să fie explorate. Puțin mai încolo altă oază cu păduri. Se aud dintr-acolo, ca de după marginile pământului, lupii urlând la lună. Călărețul meu singuratec stă cu mâinile sub ceafă, nu doarme, doar visează.
……………………………………………………..

Povestea este o ficțiune.
Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare

10/20/2009 Posted by | POVESTILE rox6 | | Lasă un comentariu

poveste de seara cap19

…………………………..
Abia spre prânz s-a sfărşit discuţia cu psihologul, testele, apoi am semnat declarațiile pe propra răspundere, angajamentele şi în final am primit cutia cu zeulon, ca pe un fel de trofeu. Am luat-o agale pe jos spre hotel, îngăduindu-mi ca un fel de bonus, o după-amiază de colindat prin magazine. Bucureştiul are pentru mine nostalgia anilor de facultate, deşi nici măcar nu am făcut facultatea aici, dar este în el un ceva. Un ceva greu de apucat, de descris în cuvinte. Am rămas o vreme pe o bancă în Cişmigiu şi am privit lumea. Simplu. Uitasem senzaţia asta.
Să stai, să priveşti şi să nu te mai găndeşti la nimic. Un fel de a spune, căci şi acolo travianul stătea la pândă printre gînduri aiurite. Ce mi-o fi trebuit mie să mă bag în așa ceva? Om în toată firea umblu bezmetică între două lumi, în loc să îmi văd conștincios de meseria mea și de cratițele mele din bucătărie. De fapt, cred că încercam să văd cum ar fi viaţa mea fără travian. Amânam poate conştient momentul reîntâlnirii cu cei trei coloniști, de frică să nu îi văd cumva cu coada între picioare întorcându-se la bază.
………………………………………………………………………….
De cum am intrat în cameră, mi-am deschis laptopul, cu aceeaşi disperare cu care mă aruncam odinioară în braţele soţului meu după o despărţire de cîteva zile. Disperată ca nu cumva să îmi fi picat legatura la internet din cine ştie ce motive. Parcă viaţa mea atărna de asta. Răsuflu ușurată, au ajuns târziu în noapte, unde îi trimisesem. Ursa mare i-a ghidat prin pustiu de la lăsarea serii. 25/288, departe de lume. Departe de civilizație dar și de războaie. Babettu așa a decis că este mai bine iar noi o urmarăm. Prea multă suferință pentru ea să își tot vadă fii măcelăriți cu sânge rece și hambarul prădat. Războaiele nu mai sunt pentru ea. Au oboist-o. Au îmbătrînit-o. Au înțelpțit-o. Serverul acesta o să se retragă în pustiu. Uneori o bate gândul că este ultimul ei server, ultima viață, ultima șansă. Nu știe nici ea cum va fi. Deocamdată trebuie să se descurce cu ce are. Caii și coloniștii vor înnopta sub cerul liber deopotrivă. Muncitorii vor urcă un etaj sau două la primărie, unul la hambar. De mâine tragem tare că să ridicăm palatal. Apoi al treilea sat, și tot așa. Aici vom începe să punem în mișcare toate angrenajele pentru războiul final. Vise. Deocamdată resursele sunt puține, totul e cu mare economie. Dar de mâine dimineață vor începe să sosească din vechiul sat al lui Babettu transporturi regulate cu lemn, cu lut, cu fier. Vor veni și constructori, și cei din suita doamnei. Dar în noaptea asta așa vor dormi, ca niște pribegi. Au ocupat crooperul, acum e liniște, iar ei sunt frânți de oboseală. Babettu scrutează orizontul cu privirea. Deschide harta și pare mulțumită de ceea ce a ales. De jur împrejurul crooperului , ca o promisiune a unei veți viitoare prospere. Aici își va construi Babettu capitala. La 10 minute de mers alt crooper, cu puțin noroc și acela va fi al ei. Dar deocamdată să urce lanurile de grâu. Schimb la tărg nu are cu cine în pustiu, va face NPC. Dă-l încolo de gold, dacă mergeam la ski nu investeam în echipament? Orice hobby costă.
Scot din poşetă cutia cu medicamente. Sunt 90 de pilule, suficiente pentru trei luni. Ciudat sentiment. Poate numai sinucigaşii au habar cum e. Aleg una şi o înghit aşa, fără apă, să îi simt din plin amăreala. Nici măcar amară nu este, ce dezamăgire!
Îmi desfac așternuturile cu miros plăcut dar strain și impersonal, ca în orice hotel și mă bag cu laptopul în pat. O caut pe Tazi pe hartă, nici un sat nou. Ciudat. E online. Îi scriu o misivă.
-Unde îți este crooperul visat, măi fată? Ai ratat colonizarea?

Povestea este o ficțiune.
Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare.

10/19/2009 Posted by | POVESTILE rox6 | | 8 comentarii

poveste de seara cap.18

– Biroul lui e cât sufrageria mea, pfff…își zice Nixon în sine
Îi dă plicul. Un moment se studiază reciproc cu privirea.
– Sunteti Nixon? Zice neamțul. Am inteles ca vorbiti germana?
– Asa si asa. Zice Nixon în nemțeste. N-am mai exersat de 12 ani.
– Luați loc. O cafea?
– Espresso dacă aveti. Si zahar.
Neamtul apasa pe intercom.
– Gata cafeaua, Helga?
Secretara intra cu cafelele. Aroma învăluie imediat încăperea.
– Deși în clădire nu se fumeaza, o să facem o exceptie pentru dumneavoastră. Râde Mueller și scoate o scrumieră. Atentie doar la detectorul de fum va rog…
Nixon își aprinde satisfăcut tigara, soarbe o gura de cafea, și îl privește întrebator pe Mueller.
…………………………………………………………………………………………..
– O să vă spun nixon, e ok? Știu că jucati mereu sub acest nickname
– Nici o problema… Despre ce e vorba?
– Inteleg ca dumneavoastra jucati Travian. Mai jucati si alte jocuri online?
– Nu prea. Am cochetat o vreme cu “Triburile”. Unul din angajatii mei a incercat o vreme sa ma corupa la WOW. Dar nu i-a tinut figura.
Mueller zambeste satisfacut.
– Sunteti de la Travian Gmbh? Intreb.
– Nu. Acest institut este international. Firmele producatoare de jocuri online nu au nici un amestec aici. Ne ocupam cu studiul dependentei create de jocurile MMO. In caz ca exista aceasta dependența, desigur. Opinia publică internațională a reacționat la unele acte de violență puse pe seama acestor jocuri. Unii sunt de părere că acestea duc la depersonalizare. Că scopul de recreere pe care l-au avut inițial s-a transformat într-unul nociv, încă neclar. Asta încercam de fapt sa aflam aici. Daca aceste jocuri creaza dependentza si in caz ca raspunsul e pozitiv, dorim sa-i studiem efectele asupra psihicului uman.
– Inteleg, raspund. Si eu cu ce va pot ajuta?
– Cunoastem statisticile dumneavoastra de joc, furnizate de Travian Gmbh, si faptul ca jucati totdeauna singur. Fara coplayeri. Se vad IP-urile de logare. Astfel ca am ajuns la concluzia ca alocati foarte mult timp acestui joc. Este corect?
– Destul de corect. Munca mea înseamnă să fiu online cât mai mult. Nu am un program stabil. Astfel ca pot tine un tab de browser si pe Travian. Mai omoară din plictiseală…
– Inteleg, zice Mueller. Ne-am gandit sa va propunem sa faceti parte din proiectul nostru.
– Si care ar fi rolul meu in acest proiect? Vreti sa ma transformati intr-un cobai?
– Intr-un fel… Rolul dumneavoastra ar fi sa jucati Travian. Vă punem la dispozitie cel mai modern laptop la alegerea dumneavoastra, conexiunea directa pe gigabit. Pe cheltuiala noastră desigur. Dar nu vă ascund că vi se vor monitporiza permanent mișcările din joc.
– Nu mă deranjează prea mult. Nu am secrete, joc curat. Asta ar fi partea frumoasa a lucrurilor, presupun. Ceva ma face sa cred ca asta nu e totul. Nu-i asa?
– Intr-adevar. Va trebui sa va lasati examinat de echipa noastră de specialiști periodic, la intervale pe care le vor considera necesare. Să raspundeti la întrebări. Să complcetați câteodată anumite teste. Nimic dureros si nimic complicat, pentru o persoana ca dumneavoastra. In rest, nu sunt alte clauze in contract.
– Contract? Să înteleg ca trebuie să încheiem un contract?
– Bineînțeles. Altfel cum v-am putea plăti cei 1 000 de euro la sfârșitul perioadei?
– 1 000 de euro?
– Cu atat prețuim noi, timpul pe care dumneavoastra ni-l veti acorda în sprijinul proiectului nostru. Scoate din sertar un contract. Sunt vreo 30-40 de pagini.
– Il luati acasă, îl citiți, și aveți 24 de ore ca să vă decideți. Aveti aici cartea mea de vizita. O sa va rog sa ma sunati maine dimineatza, indiferent ce veti decide. Mâine la ora 10 vor fi convocați toți cei care vor vrea să participle la aceste experiment.
– Excelent, zice Nixon, stingând tigara în scrumiera, apoi se ridică. Atunci ne auzim maine.
– Şi încă ceva, cred că nu aţi citit tot. Vi se vor lua analize de sânge şi vi se vor da câteva medicamente. Medicul nostru vă va supraveghea, la cea mai mică recţie adversă ne veți înștiința. De asemenea, vă avertizez că nu vă veți putea retrage unilateral din exerimantul nostru, dar e posibil ca oricînd să îl întrerupem noi din diferite motive
– Asta înseamnă că e posibil să nu primesc toţi paraii?
– Exact, dacă vă retrageți înainte de timp, nu mai primiți nimic.
– Nu ies, sunt ca un taur de sănătos, cred că suport şi cucută pentru banii ăştia! Hi, hi, hi…
– Atunci va doresc o zi frumoasa si ne auzim maine dimineaţă. Şi nu uitaţi nici de contractul de confidenţialitate. Helga o sa va conduca acum la cabinetul specialistului nostru.
– Alles klar, zice Nixon în timp ce inchide ușa după el.
Helga se ridica de la biroul ei. Zambeste spre el inocnet:
– Urmati-mă domnule. Mergem într-o altă cameră.
Era ora 10 dimineață. August, 2009.

…………..

Povestea este o ficțiune.
Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare.

10/17/2009 Posted by | POVESTILE rox6 | | Lasă un comentariu

povestea de seara cap 17

Nixon primise un mail cu câteva zile în urmă de la un institut de cercetări. Ceva în domeniul psihologiei. Era un chestionar și o propunere de colaborare contra unei sume frumușele de bani. Ceva cu jocurile pe Internet. MMO-uri, MMORPG-uri și alte cuvinte care începeau toate cu MMO. Adică Mass Multiplayer Online.
Traficul era ca de obicei ucigător. Căldură insuportabilă. Din lipsă de bani, de 3 zile amâna să ducă mașina la service. Instalația de aer condiționat nu mai functiona. Pierduse freonul probabil. Acum banii de la institut picau la țanc ca să-și repare climatizarea mașinii.
-Iar va fi bine nixoane, își zicea. O să reglez iar frumos climatronicul la 18 grade și totul va fi ca în basme. GPS-ul, dragul de el, mă ghidează astfel încât să evit blocajele de trafic. Mie, unul, mi se pare că nu reușește deloc.
Într-un târziu ajunse. Institutul avea adresa la etajul 5 a unei clădiri cu birouri, o clădire mare, nou construită. O clădire superba într-un parc verde și răcoros. Un fel de oază placută în deșertul de beton și asfalt al Bucureștiului. Parchează în zona unde scrie “Oaspeți” și se îndreaptă spre intrare.
“MM Research Agency” scrie pe un banner desupra unuia dintre birourile de langă întrare.
– Mdea… Nu-mi spune nimic acest nume. Dar aici trebuie să fie.
Ajunge și arătă buletinul frumoasei cu uniformă şi ecuson MM Research Agency din spatele bannerului, care arunca o privire indulgentă spre el, îi zămbeşte protocolar, apoi spune:
-Etajul 5, camera 6. La domnul Mueller vă prezentați.
Bărbatul ia liftul și ajunge la 5. Holul e mare si luminat. Mocheta albastră îi ascunde zgomotul pașilor. Camera 6, chiar în fața liftului. Bate la ușă și intră. Se îndreaptă spre secretară care îi verifică din nou actul de identitate, ia de pe birou un plic cu numele Nixon scris pe el, i-i întinde, apoi îi face semn să ia loc într-unul din fotolii, lîngă cîţiva tineri care aşteptau răndul.
– Trebuie să mai aşteptaţi, mai sunt cîţiva la rând.
În viaţa lui Nixon nu a aşteptat la rand, era hotărât ca nici acum să nu o facă.
-Domnişoară, am afaceri importante, pentru mine timpul însemnă bani. Dacă nu intru acum mai bine nu mai intru. Credeam că…
-Înţeleg…Pentru dumneavoastră, facem o exccepţie, ceilalţi sper să nu se supere, o să le explic eu cumva… zise secretara cu glas coborât, când iese domnișoara de la domnul director, intrați imediat dumeavoastă.
Într-adevăr, nu durează mult și din cabinet iese o duduie blondă, cam fără sare și piper, după gursturile lui Nixon, care se ridică imediat precum un arc și fără să ia în seamă murmurul din rîndul celorlalţi şi fără prea mult protocol intră. Înăuntru, un domn între două vârste, într-un fotoliu imens de piele.

Povestea este o ficțiune.
Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare.

10/16/2009 Posted by | POVESTILE rox6 | | 5 comentarii