Babettu versus nixon

travian WordPress.com weblog

Dulcea răzbunare IX

Dulcea răzbunare IX ………………..

Unul dintre teutoni, cu barbă ruginie şi plete neţesălate ieşindu-i de sub coif, îmi întinde mâna:
-Armele, cucoană! Coboară de pe cal, o să te percheziţionăm!
-Către Babettu te adresezi cuviincios, spune mânios ÎnLipsăDeIdei. Şi ia laba de pe ea, nesimţit ordinar!
-Ia mai tacă-ţi fleanca, Pierde Vara, Pierde Iarna sau cum ţi-o fi numele şi predă şi tu armele cum ai auzit.
-Mai bine mort decât aşa dezonoare. Armele nu le predau!
-Taci, îi spun abea şoptit, înainte da a coborâ din şea. Eşti căpos ca şi stăpânul tău, măi… măi… găsim noi ieşire, dă-i barbarului spada şi scutul, îţi promit că ne întoarcem vii amândoi şi cu armele, şi cu hainele, şi chiar cu daruri înapoi.
-Armele se predau. Nu aveţi ce comenta. Aveţi statului de prizonieri…continuă barbarul gutural, uitându-se încruntat spre noi amândoi.
-Cine a spus că suntem prizonieri? Prefer să lupt cu onoare şi să mor în luptă. Ahille nu a acceptat niciodată compromisuri. Eu cum să o fac? Omoară-mă, nu am frică.
Scot calmă cuţitul, singura armă, şi o predau barbarului care se uită nedumerit şi pufneşte în râs din toţi bijocii.
-Ha, ha, ha… uitaţi cu ce are de gând să se apere cucoana! Ha,ha, ha…. ori crezi că aici găseşti cutii de conserve? Babett? Eşti amuzantă, nu zic nu, dar ca soldat eşti nulă. Eşti 0 tăiat în patru. Cred că nu dai mai mult de 4 sau 5 atacuri la secundă. Umblă voba că nu le ai cu farmatul. Militantă pentru pace, hyppie, madam?
-Ce aveţi de gând cu noi? Întreb.
-Yo_protoss a dat poruncă să vă escortăm până la domeniile lui. 20 de parcele, aproape. Aş fi preferat să îmi ordone să vă omor, dar stăpânul meu vă vrea din păcate vii, scorpii sudiste ce sunteţi voi. Nu meritaţi atăta cinste, şi acu mai faceţi şi gât!?
Fără să ne mai dea timp de ripostă, barbarii ne-au legat de mâini pe mine şi pe ÎnLipsăDeIdei, s-au suit pe cai iar pe noi doi ne-au lăsat pe jos, ca pe nişte câini, abea păşind în urma glodului frământat de copitele cailor lor. Noaptea se lăsa grăbit peste noi şi peste lumea aceea, era o noapte fără lună, şi undeva, destul de aproape, se auzeau câteva haite de lupi urlând. Moartea părea că vine de peste tot înspre noi, iar eu nu încetam să mă gândesc şi să mă gândesc, absurd, desigur, la un plan de evadare. Eroul lui Ahille, umăr la umăr cu mine, gând la gând cu mine probabil. Ne priveam unul pe celalalt, ţesând din priviri un plan care ducea în pâlcul de pădure. Deşi, aşa, fără cal, legaţi unul de celalat şi cu escortă dinaintea şi dinapoia noastră cât pentru un pluton, nici o şansă. Câţiva au aprins deja câteva torţe, să lumineze drumul. Să ne păzească de jivinele din oaza de lemn pe care o traversam.
-Are multe sate stăpânul tău?, înradăznesc să întreb.
-Da ce eşti aşa curiosă, cucoană, am auzit că şi pisicile mor din cauza curiozităţii!
-Mă găndeam de ce nu o fi cucerit oaza asta, de ce nu o fi omorât lupii şi mistreţii. Nu are nevoie de lemn?
-Stăpânul nostru este un jucător special. Puţini îl apreciază şi îl înţeleg. Puterea lui nu şi-o arată prin sate sau armată.
-Aiurea. Aşa special zici tu? Ne tratează ca pe nişte animale, în schimb animalele din oazelele lui umblă slobode, se înmulţesc, o duc boiereşte.
-Mai tacă-ţi gura, cucoană. Dacă era după mine îţi făceam felul de mult şi le potoleam foame pentru o zi lupilor ăstora care nu se mai opresc din urlet de mă nebunesc de-a binelea. Şi aşa, uşurel, te scuteam să mai ai păreri şi opinii despre ce şi cum pe aici. Când ai să ajungi în sătucele tale… ha, ha, ha…. da… în sătucele tale ha, ha, ha… deşi nu cred că ai să mai apuci asta pe serverul ăsta, ei, bine, atunci să mai ai păreri personale. Până atunci joci după cum cântâm noi. Amândoi pas alergător, frumoşilor, cavalerilor! Caii noştri nu sunt obişnuiţi să meargă aşa încet!
Şi, parcă vrând să depăşească orice limită a compasiunii umane, îşi băgă nervos pintenii în burta calului care luat pe neveste necheză şi o luă la galop, silindu-ne să alergăm şi noi, abea mai respirând, gata, gata să fim tărâţi pe jos. Trupul ne devinise un tot dureros, nimic mai mult. ÎnLipsăDeIdei încerca să mă susţină, alegând umăr la umăr cu mine. Aţi cunoscut vreodată senzaţia? Sunt clipe în care instinctul de supravieţuire atinge o limită pe care nici nu ai fost conştient până atunci. Aşa cum cineva aruncat în valuri dă din mâini, sperând să se agaţe de ceva, aşa încercam noi să nu ne împiedicăm, să nu cădem, căci asta ar fi însemnat mai mult ca sigur sfârşitul amândurora.
Încerc, încerc din răsputeri să nu cad, un pas, încă un pas, poate ultimul, plină de năduf, gâfâind, sperând că o să ajung la liman, ori poate că barbarului o să i se facă milă de noi. Apoi omeneşte îmi realizez cu deznădejde propriile limite iar despre pofta de sânge a barbarilor ce să mai zic! Îmi imaginam moartea mea în fel şi chip, dar sfârtecată în urma cailor nicidecum. Yo_protoss i-o fi poruncit să nu verse din sângele nostru, dar sufletul ni-l putem da oricând de epuizare, şi teutonul scapă basma curată.
Până una, alta, nu departe, se zărea un castel destul de modest, costruit în stilul nordic. Ştiam că Yo_protoss locuieşte in Suedia. Era normal deci să se împrumute cu ceva din cultura lor când şi-a construit capitala. Steagul Eliass si cel al confederaţiei N E flutură pe câte unul dintre turnuri. Eram în mâna inamicilor, umilită hăituită, la limita puterilor mele fizice şi, nu am idee de ce, cele câteva ferestre luminate ale castelului spre care ne îndreptam mă făceau să visez la un colţ de pâine, o cană cu apă şi poate puţină căldură.
……….
Sunt uneori în viaţă momente în care pleci capul, iar singura lumină care mai pâlpâie în interior este speranţa că ziua de mâine va fi altfel. Că trebuie doar să aştepţi. Nu ştii ce anume. O minune, un cutremur, o răscoală, ori poate moartea. Dar nu ai decât o singură certitudine în tot acest vid: că povestea trebuie să continuie într-un fel sau altul şi oricum, nu se va sfârşi odată cu tine. Va fi mereu şi mereu cineva să o ducă mai deprte.
Babettu

Anunțuri

03/02/2010 Posted by | Povestile ROX7 | | 17 comentarii

Dulcea răzbunare VIII

Urc pe motoscuter. Din două una. Dar dacă nu risc nu am nici cea mai mică şansă de câştig.
-Ţine-te de mine, îmi spune Robert. De când ai devenit aşa timidă?
-Eu cu caii mă decurc. Cu motoscuterul nu am mai mers nicicând.
-Urcă odată şi fără mofturi dacă se poate!
-Lasă. Nu e moft, spun, urcând în spatele maşinăriei. Zi-mi mai bine ce plan ai acum.
-Uite cum vom face. Până la graniţa ci Eliass am oarece influienţă. Deci eşti în siguranţă cu mine, ok? Cam acolo se termină şi zăpezile şi intrăm spre zonă mai caldă. Va trebui să găsim însă pe careva să ne ajute. Altfel vom fi uşor de vânat. Eu aş fi judect ca pe un trădător, condamnat la farmare, probabil iar tu… vei fi arsă de vie, cred. Ca pe vrăjitoare.
-Nu cred. O să mă ajute yo_protoss.
-Ha, ha, ha….. yo_protoss, zici? De ce te-ar ajuta chiar mahărul cel mare?
– Pentru că … aşa cred.
Nu trebuie să ştie Robert chiar orice. Un duşman este un duşman pe harta lumii travian şi atunci când te ajuta. O vreme tăcem amândoi, mă lipesc de el şi îmi pun capul să se odihnească între omoplaţii lui. Vântul devine mai suportabil. Pare că şi aţipesc pentru o vreme, ori timpul e altul călătorind dinspre nord înspre sud, dar tresar doar când motorul se opreşte, aparent brusc. Ridic capul şi întreb.
-Ce este?
-Ia vezi, nu cumva e pentru tine?
Clipesc de cîteva ori şi văd în zare un călăreţ roman purtând pe armură însemnele lui Ahille. Deja mă simt mult ai confortabil. Dumnezeul travianului mi-a ascultat rugile. Nu a trims un fulger, şi-a trimis propriul lui erou să mă aducă acasă. Descalec de lângă Robert în grabă şi încep să fac cu mâna călăreţului roman.
-Aici sunt! Aici!
Călăreţul se apropie din ce în ce. Nu ştiu prin ce mecanism, mereu reuşim să ne găsiim unii pe alţii în lumea asta.
-Tu eşti Babettu, adevărat?
-Eu sunt, iar tu?
– Eu sunt InLipsaDeIdei, eroul lui Ahille. Am alergat cât am putut, dar mai mult de 20 de parcele pe ora nu am cum merge. Am ordin de la stăpân să te trec graniţa vie şi nevătămată. Am găsit şi un mic cont unde să locuieşti şi de care să îngrijeşti. Urcă numai în şea, zice, în timp ce îmi întinde mîna.
Robert, mă uit la el, pare mulţumit de ispravă. Un zâmbet de adolescent îi infrunzeşte pe faţă.
-La revedere şi…. mulţumesc pentru ajutor, îi spun. Eşti un tip de nota 10 ! Poate îţi voi întoarce vreodată şi eu un serviciu.
-Poate. Poate. Pe soţia mea o cam dor rinichii, aranjezi o consultaţie?
-Pfff… nici în travian nu scap de pile şi intervenţii. De obicei zic nu, dar pe tine nu am cum să te refuz. Îţi las ID-ul de messenger, e bine aşa? Dacă ajung vie de partea cealaltă a frontului, rezolv şi asta.
-Nu e timp, Babettu, mă zoreşte cezarul, în curând se face seara şi va trebui să poposim printre duşmani. Hai, urcă!.
Sar lângă el în şa. Motoscuterul lui Robert pare acum, prin comparaţie, mult mai confortabil. Spinarea calului în mişcare nu este prea comodă. Te obişnuieşti cu asta după o vreme. Dar totuşi motoscuterul…. ce ţi-e şi cu tehnologiile astea.
– De ce ai numele ăsta?
– DinLipsadeIdei, desigur, de ce ar fi alceva?
– Pe eroul meu îl chema Călăreţul Singuratec. Nu e un nume frumos?
– Mie îmi par toate la fel. Doar voi, oamenii aveţi aşa, un fel aparte de a privi lumea, noi aici suntem trecători oricum şi nu ne permitem să ne legăm de nimic, dară mi-te de un nume.
Soarele dădea să apună deja, o zi lumină de drum e mult, si în real life, dar şi aici, în travian. Eroul îşi duce calul pe drumuri lăturalnice, printre pâlcuri de pădure, evitând orice aşezare fie ea şi de doua sate. Zăpezile au rămas în urmă, încât locurile par acum într-o timpurie primăvară, cu muguri de verde smarald şi flori abea mijind printre ierburi fine. În aer miros de pământ udat de ploi amestecate cu praf de puşcă.
-Nu departe de aici se duc lupte. Larisa este atacată de conturi de pe aici, din NE. Se lansează catapultele de la destul de mare distanţă, de asta mirosul se simte aşa de bine, îmi spune InLipsaDeidei, de parcă s-ar simţi dator să mă pună la curent cu evenimentele. Nici nu termină de spus ultimul cuvânt când, un grup de cavaleri teutoni ne înconjoară din toate părţile.
-Yo_protoss vă somează să ne predaţi armele şi să ne însoţiţi la palatul lui, spune unul dintre ei, cu coif de erou şi însemnele stăpânului lui pe armură.

Babettu

02/27/2010 Posted by | Povestile ROX7 | | 14 comentarii

Dulcea răzbunare VII

Coada leopardului mă lovi puternic peste picioare. Un mârâit nervos al felinei de lângă mine mă făcu să ciulesc urechile. Vre-un urs? Urechie mele nu distingeau nici un sunet dar Pisi nu dădea degeaba semnalul de alertă. O mîngâi uşor sub bot, ea îşi dă capul şi mai pe spate, a plăcere. Doar cîteva secunde, apoi ceva o face să fie din nou în postura ei de vânător însetat de sânge. Se agită în micul spaţiu, neputincioasă. Ştiu că vrea să fie afară, aşa că deblochez bucata de ghiaţă din” uşă” şi Pisi se furişează imediat pe acolo.
– O să mai dorm, poate Pisi are pofta de vrabiuţe, poate vrea pipi…
Nu apuc însă să închid genele şi în sfârşit aud şi eu ceea ce Pisi auzise de la mulţi kilometri de gheţuri distanţă. Pare un motor. Îmi suflu aer cald în mâini, mi le frec una de alta să se mai încălzească şi ies şi eu. Lampa cu untură de urs se stinsese probabil de mult, aşa că ieşind de la semiîntunericul din iglu, soarele răsfrânt în zăpada impecabilă mă făcu să închid imediat ochii. E ca o temporară şi vulnerabilă cecitate. Printre gene, desluşesc cu greu la orizont un punct negru, ce pare în mişcare. De acolo vine şi sunteul de motor.
– Pisi, îi zic, cred că am încurcat-o! Au venit după mine. Or să-mi ia capul chiar aici şi chiar acum. Aici este capătul. Ce ne facem fetiţo? Poate ar trebui să pleci, tu salvează-te cât mai ai timp!
Pisi se aşează, domestică, lângă mine, parcă resemnată. Soarele e desupra noastră, orbitor, în jur doar ghiaţă, zăpadă şi pădurea de pini siberieni. Iar eu nu am armă decât un cuţit.
– Mergem în pădure, Pisi? Ce zici?
Pisi îmi răspunde cu un mârâit, de parcă ar pricepe şi mi-ar spune în limba ei să nu îmi fie frică. E cu mine doar! Sunt cu ea. Aşteptăm. Punctul devine din ce în ce mai mare şi pe măsură ce trec minutele ştiu că noi suntem ţinta. Nu am dubii deloc. E un motoscuter. Timpul se dilată, sentinţa la moarte pare inevitabilă. Travianul m-a învăţat să am nervi de oţel. Şi nu de puţine ori să mă rog: „Doamne, scapă-mă şi din asta şi poate după aia mă las!” Şi Dumnezeu, nu ştiu a câta oară mă ascultă şi mă crede pe cuvânt.
Pe motoscuter este un bărbat. Aşa, îmbracat şi cu glugă trasă până la ochii protejaţi şi ei de ochelari de soare, nu îl recunosc. Face un mic slalom apoi opreşte brusc maşinăria.
– Ţii mâţa aia sau o împuşc?
– Cine eşti?
– Robert.
– Robert acela, fostul SMH ?
– Da, exact acela.
– Cu gând de pace sau de război?, întreb.
– Bună pace. Am venit să te duc la graniţa cu SE.
– Cum m-ai găsit în pustietatea asta? Nu ştie nimeni de mine.
– Un SMH ştie tot. Nu întreba mai multe. Am auzit că ai evadat de la nixon. Aşa că am venit să te duc la ai tăi. Te voi lăsa la graniţă iar eu o să mă întorc. Dă drumul felinei şi urcă în şa. repede. Nu mai este vreme.
– De ce aş avea încredere într-un fost SMH ?
– Pentru că altceva mai bun nu ai acum. Aici o să fii vânată de mulţi. Inclusiv de jivine, de oameni, de frig, de foame. Cu mine ai cel puţin o şansă din două să scapi cu viaţă. Alege repede. Mi se răceşte motorul.
Iau capul lui Pisi între mâini, îmi frec fruntea de blana ei incredibil de moale, între urechile-i rămase ciulite, apoi îi dau câteva palme pe spinare.
– Diii… Fugi repede!… Întoarce-te acasa, Pisi, mulţumesc mult. Ai grijă de tine. Regina ta se va întoarce, nici nu ştii când. Tu aşteapt-o! Va neni negreşit. Mergi la brutăria lui nixon şi aşteapta acolo. Va fi bine, o să vezi. Diii…
Pisi mai adulmecă încă odată intrusul şi mârîie încet, de pacă ar vrea să îi spună: ai grijă! Cu mine nu te joci dacă minţi!.. apoi îşi încordeată toţi muşchii şi saltă dintr-odată în aer, un salt superb, perfect, luând-o înspre pădure. Mă uit lung după ea şi nu pot să nu o admir. Atât de elegantă, independentă, dominând maiestos peste toate, neînfricată. De ce ne-om măguli noi, oamenii, că suntem stăpânii absoluţi ai pământului?

Babettu

02/24/2010 Posted by | Povestile ROX7 | | 11 comentarii

Dulcea răzbunare VI

M-am întors tulburată de tot ce auzisem în odăiţa mea. Somnul îmi sărise de-a binelea. Alţii se folosesc de mine iar eu ar trebui să stau, să întorc privirea în altă parte şi să spun: nu ştiu nimic, nu am văzut? Pe geam acelaşi cer rece al unei Siberii ostile mie. Nici un călăreţ de la Ahille, nici o şansă de evadare. Deodată, ca de nicăieri venite, două mărgele fosforescente s-au apropiat de geam. Stranii şi fioroase. Fiori reci pe şira spinării. Cine ştie ce jivină mă mai pândeşte acum în întuneric.

Încerc să disting mai bine de după geamul cu flori de ghiaţă. E Pisi. Pisi! Pisi, lăsată aici de Mami de serverul trecut. Asta este! Pisi! Salvarea mea. Încep a mă îmbrăca, pun tot ce aveam, una peste alta. Îmi iau o duzină de fulare cu care îmi infăşor bine picioarele, brâul, şoldurile. Dacă nu reuşeşti să învingi gerul Siberiei degeaba! Îmi pun o şubă groasă a cine ştie cui din debaraua pentru haine, bocancii, căciulă din blană căzăcească, cu urechi, la naiba, nu e timp de parada modei.
Afară zăpada trosneşte sub paşi precum un pet călcat în picioare. Pisi mi se gudură pe lângă picioare, o mângâi pe creştet şi ea începe să toarcă. De când a plecat Mami nu pare să o mai bage nimeni în seamă. Îşi face singură jucării din fulgii de zăpadă şi din şobolanii care or mai fi rămas prin sate de la început de server. O iau spre şopron, scot de acolo o sanie numai bună şi pisi se lasă înhămată uşor. Doar nu e prima oară când face asta! Leg de sanie raniţa cu provizii, rugându-mă din tot sufletul să ne ajungă la amîndouă până la graniţa cu hotzone. Cam 150 de parcele de mers. Nu am habar cât va dura asta. De acolo, îmi zic, voi trimite pisica îndărăt, felinele ştiu a-şi găsi întodeauna casa. Sunt supravieţuitoare. Va vâna la nevoie. În vreme ce eu voi fi la o altfel de vânătoare. De jucători nesimţiţi şi fără scrupule. Cu din ăştia mă voi lupta eu. Să văd, Emila Popescu cu cine este şi cui îi face jocul.
-Diii… diii, Pisi, spun trăgând uşor de hamuri şi Pisi nu stă mult să se gândească şi o ia ameţitor de repede inspre sud. Steaua polară e singurul nostru reper. Sania alunecă pe zăpada îngheţată ca pe pârtie. Crivăţul se înteşeşte o veme apoi spre dinimeaţă, încetează ca prin minune. Cred că avem şi noroc uneori. Şi cele rele, ca şi cele bune, nu pot dura veşnic. Zorii ne-au prins la o lizieră de pădure de pini siberieni. Nici o lumină, ţipenie de om nicăieri. O desham pe Pisi şi o las să se odihnească, scot din ranţă o bucată de carne. Bocnă. Ca şi pânea mea. Umplu cu zăpadă bidonul pentru apă. Încep să fac din cuburi de ghiaţă mai mari, mai mici, un adăpost. Un mic iglu imperfect. Hotărât lucru, şi eu, şi Pisi ne vom odihni câteva ceasuri. E vital pentru a supravieţui. Oricât de greu îmi mişc mâinile şi picioarele, creierul meu le dictează să lucreze. Cub peste cub, cub peste cub, adăpostul e gata. Aprind înăuntru lampa cu seu de urs, şi da, Pisi e deja încântată de opera mea de artă, se tolăneşte lângă mine mulţumită. Pun bidonul cu zăpadă la încălzit şi celelate merinde să se dezgheţe lîngă mica flacără. Prima lege a supravieţuirii la -40 de grade este să nu pui în gură ghiaţă. Mai bine rabzi de foame şi sete.
-Mai avem de răbdat niţel, mai Pisi, măi. ce fată buna eştu tu!
Felina dă din coadă, îşi freacă botul de mîna mea cerând tandreţe. Nu costă nimic să o răsplătesc pentru loialitatea ei. Adormim amîndouă aşa, încălzindu-ne una de alta, de parcă nu am avea nici o grijă. De parcă am fi pornit într-o excursie de plăcere. Uneori, în travian, e nevoie şi de aşa ceva. Să realizezi că totul este ca într-o tabără de cercetaşi. Să laşi la o parte neliniştile, să o iei de parcă nici nu ar fi vorba despre viaţa ta, despre tine, ci despre un simplu joc.

Elena

02/20/2010 Posted by | Povestile ROX7 | | 18 comentarii

Dulcea răzbunare V

Noaptea venise demult, prin coltul ferestrei vedeam cerul Siberiei, sinistru de rece şi limpede , cu stele lui albastre suspendate în infinit. Trupul îmi era fânt în două de oboseală, gândurile contradictorii îmi traversau mintea precum într-o gară călătoriicu bagajele lor după ei, şi poate de aceea ochii nu mi se puteau lipi. Fel de fel de întrebări şi întrebări. Prizoniera lui nixon? În aparenţe nu, par a fi doar o bună prietenă primită în ospeţie. Şi cu toate astea Ahille mă cheamă acasă. Sigur ceva se întâmplă pe server. Nu+mi miroase a bine. Aici nu mai sunt în siguranţă. Emil a bătut palma cu nixon. Între KUB şi fostul NE Force practic nu mai există nici un fel de tratat. Al nu ştiu câtelea simţ, exersat în anii de ucenicie de spion şi de reporter de front, mă fac să nu am linişte şi să stau cu toate simţurile la pândă. Atentă la orice mişcare, la orice sunet. Flacăra din lumânare abea pâlpâie. Încă nu ai electrificat zona asta, nixoane, de ce oare? Ai doar un electromotor pe motorina? lasă, aflu eu ce se întâmplă. Nu mă cunoşti deloc!
Mă dau jos din pat şi cobor scările. Poate laptopul lui Maximus este liber, în micul birou de la parterul brutăriei. Cobor desculţă, ca o pisică, să nu audă nimeni. Din sala cuptoarelor se vede o fantă de lumină pe sub uşă. Mă ghidez după dâra lăsată pe duşumea. Mă lipesc instinctiv de zid când deodată o uşă se deschide şi luminează de dinîuntru întreg holul. Este chiar Maximus. Împreună cu o doamnă blondă, cu joben, cu o ţigaretă aprinsă, şi care mi se pare foarte, foarte cunoscută. Îi văd bine faţa. Îi zâmbeşte languros. Se îndreaptă amîndoi spre ieşire.
-Aşa, Maximus, rămâne cum am vorbit. Babettu trebuie reţinută de tine cât mai mult pe-aici.
-Sigur că da, Emilia, poată cineva să îţi spună ţie nu?
-Lasă vrăjeala! Deja ne incomodează bloggera asta. Am scris în presa locala despre intenţia noastră de abolire a sclavagiei. Lumea o simpatizează, asta este şi norocul, şi nenorocul ei. Facem din ea o sclavă chinuită de nişte stăpâni inumani pe o plantaţie în sud. Pare plauzibil, nu? nixon a dat deja ştirea ca veridică, la cafea. Şi nixon e nixon!. Ce spune el …Ai să vezi, yankeii noştri vor porni negreşit război cu sudiştii.
-Sigur, Emilia. Sigur, am prins ideea. Babettu va fi aici, unde ştim doar noi că este, si va fi şi acolo unde trebuie să fie pentru noobii de oriunde din rox.
-Exact. Doar e multicont. Oficial. ha… ha… ha…
-Am auzit de legi noi, de constituţie nouă. Serverul mi se pare deja compromis. Sincer, nu ştiu de ce vă mai agitaţi aşa de mult. De ce nu o lăsaţi pe femeie în linişte? E şi ea un simplu cont, acolo.
-Nu spune vorbe mari. Nu ne agităm, vrem să profităm la maxim de această mană cerească, de implementarea acestui sistem automat decis la nivel de Travian Games GmbH, care a creat destul haos. Acum oamenii sunt nemulţumiţi şi agitaţi şi la nord, şi la sud. Trebuie găsit doar un motiv să începem războiul cu sudiştii. Îi vom spune război de eliberare a sclaviei. Fermele vor fi primele care vor prinde din momeală. Azi, în consiliul suprem NE s-a dezbătut prima lege.
-Aşa, prima lege, care este? , zice Maximus.
– Toţi oamenii se nasc egali în drepturi pe orice server, răspunse Emilia Popescu îzbucnind în râs.

Babettu

02/18/2010 Posted by | Povestile ROX7 | | 21 comentarii

dulcea răzbunare IV

Aud un zgomot. Întorc privirea şi, pe geamul brutăriei lui nixon se agită câţiva porumbei.
-Am nevoie de aer. E incredibil de cald aici!, zic.
Maximus pare că nici nu ia în seamă. Aşa că mă îndrept spre fereastră şi o deschid uşor, să nu sperii zburătoarele, şi aşa îngheţate şi obosite de drum lung.

Iau o pâine şi o fac bucăţele. Unul dintre ei mi se aşează cu blândeţe pe încheietura mîinii. Îi desprind inelul cu mesaj de la picioruş. E Ahille. Citesc răvaşul:
„ URGENT. EMIL A CONFISCAT NE.”
Intorc pe partea cealaltă hărtiuţa şi scriu cu litere la fel de mari, din ciocolată caldă peste care am lipit o nouă foiţă de pergament, să nu se stearga literele pe drum:
„TRIMITE-MI UN FULGER”
Prind înapoi de piciorul porumbelului misiva îl sărut pe cioc sperând că îl pot încălzi o clipă, sperând că va scăpa de vulturii zăpezilor de aici şi îl las înapoi pe pervazul brutăriei. Va şti el singur când e vremea zborului.
-Ce faci? Îl aud pe Maximus.
-Ţi-am spus. Am nevoie de puţin aer proaspăt.
-Închide fereastra. Se va lăsa din dospit toată maiaua. Dacă eşti obosită, de ce nu mergi să dormi? Nu eşti aici decât oaspete, faci ce vrei, nu trebuie să frămânţi pâinea dacă nu-ţi place.
-Nu e vorba dacă îmi place sau nu. Nu am obişnuinţa. Un laptop nu ai pe aici?
-Ba da. Ţi-l dau pe al meu. Dar să te treci utilizator acelaşi PC, nu vreau ban.
-Nu, nu te bag in bucluc, fii pe pace.
Maximus îmi face semn să ieşim. Mergem într-un mic birou de la parter. Pe masa un Toshiba nu tocmai de ultima generatie dar bun oricum.
-Stai cât vrei. Sus ai camera pregătită ca pentru culcare. In Siberia ziua e tare scurta. Îşi voi trimite şi cina printr-un noob.
-Mulţumesc mult, Maximus, eşti un camarad grozav.
Aştept să se încarce programele. Deschid blogul. Care pare că a sărit în aer, a luat foc. Ultimile veşti, da, NE unit. Avea dreptate Ahile să mă cheme acasă. Nixon m-a închis aici, departe de lume, ca să îmi refac forţele sau să nu aflu nimic din ce se mai petrece în lumea Travian? Hmmmm…. între prieteni şi duşmani linia este atât de fină şi fragilă!

Babettu

02/17/2010 Posted by | Povestile ROX7 | | 23 comentarii

dulcea razbunare III

-Noroc, Maximus, îi spun şi dau şi eu pe gât pahatul cu slibovică din rezerva strategică. O clipă esofagul îmi ia foc dar este bine şi îndată o căldură plăcută îmi învăluie întreg trupul şi capul.
-Vrei să dormi acum? Nixon a trimis şi un voinic să îţi facă un masaj, să te destinzi, avem şi saună rusescă, adevărată, din aia cu pietre vulcanice şi multe pămătufuri din crengi de stejar. E numai să vrei să intri.
-Las-o moartă. Ce e aici, hotel de 5 stele? Vrei să râdă de mine tot serverul ? Lifting nu faceţi?-spun aprinzându-mi o ţigară.

-Nixon a spus că nu ieşi de aici decât după ce te pun pe picioare. Deci mă străduiesc şi eu cât pot.
-Pe picioare nu mă poate pune decât munca. Satele mele le vreau. Acolo munceam pe brânci. Asta mă ţinea şi cu muşchii şi cu moralul. Aici ce pot să fac? Ştii ceva? Uite ce vreau. M-am hotărât. Vreau nişte haine curate de ostaş. Nu ai pe aici decât din astea, albe? Sunt sătulă de alb de la spital. Dă-mi te rog nişte haine de soldat. Maximus! Tu nu auzi ce îţi spun? De ce te uiţi aşa la mine şi de ce zâmbeşti? Am o vorbă cu nixon şi cu Robert, nu suportă amânare.
Omul mă ia de după umăr, camaraderește și mă conduce spre sala unde se frământă aluatul. Taie o bucată, o dă prin făină și începe să frământe. Din exterior spre interior, și tot așa. Încă puțină făină. Și din nou frământă.
-Vezi, coca nu trebuie să fie nici tare, să nu cumva să nu se cuprindă la cuptor în întregime, nici moale, să nu dospească prea tare. Niciodată nu știm încotro merg soldații lui nixon să lupte. Dacă merg în nord e frig, și pâinea poate să înghețe, dacă o iau spre sud se usucă ori fermentează, ori mucegăiește. Soldatul trebuie hrănit bine. Altfel moare înainte de a mai apuca să scoată sabia din teacă. Nixon nu acceptă așa dezonoare. Așa că vezi tu, Babettule, o parte din război este pierdută sau câștigată în brutărie. Nimeni nu ne dă medalii aici. Alea și le pune alianța la descriere.
Mă uit la mâinile lui Maximus. Degetele lui lungi frământă pâinea cu atâta tandrețe, de parcă ar mângâia o femeie. Stop cadru! Mintea mea iar o ia razna. De la licoarea lui Arkan. De la 14 ferbruarie.
-Maximus.
-Da, Babettu.
-De câtă vreme ești aici? În lumea asta.
-De la primul speed.
-Și cât crezi că o să mai stai?
-Mult timp de aici încolo. Aici o să stau, în spatele frontului până când nu o să mai fiu deloc. Vezi, Babettule, aici nu mă dernjează nimeni, fiecare își știe de grija lui, cu puțin gold sunt de-a dreptul fericit.
-Fericit? Frământând pâine?
-Da, frământând pâine. Menirea mea este să fac oamenii fericiți. Soldații vor fi fericiți când vor mânca o pâine bine făcută. Pe tine ce te face fericită?
-Nu mai știu. Acum patru servere am fost foarte fericită numai pentru că am intrat in Knights. Am țopâit prin casă de una singură. Cea mai fericită am fost când Ahille a adus Minunea Lumii la 100 și am câștigat speedul 4. Poate când scriam poveștile mele am fost fericită, nu știu. Trimeteam poveștile mm în alianţă și așteptam scrisorile de la cititori. Unii îmi povesteau la rându-le alte povești. Apoi am făcut blogul, da, deşi şi ăsta mi-a adus multe necazuri dar şi mari bucurii, crede-mă. Să vezi cum e să ai uneori şi peste 1000 de accesări pe zi e ceva! Am mulți prieteni aici, în lumea asta. De aceea nu mă mai pot parcă desprinde. Chiar dacă ei, ştiu eu care, nu mă mai vor.
-În lumea asta, dacă știi cum, nu rănești pe nimeni, nu esti rănit. Nu îmbătrânești, nu te doare nimic. Dacă dispari e posibil să nu își dea nimeni seama, nu faci pe nimeni să sufere.
-Ce vorbe mai sunt și astea?
-Simple vorbe. Hai încearcă și tu, zice Maximus, alegându-mi o bucată de aluat. Nu e greu.
-Nu o fi greu, zic, încercând să pricep cum este să frămânţi o bucată de aluat, doar că deh…eu am altă treabă pe aici, prin joc. Dar tu, tu ce fel de joc joci, că nu pricep defel?
– Alianta nu are intotdeauan nevoie numai de eroi si de hammere, are nevoie de cineva, ca mine, care să îi susţină cu hrană. Cu defensivă. Poate cu un sfat bun. Uită-te la mine, sunt bătrân.
-În lumea asta nu există acest cuvânt.
Frământăm amândoi pâine în tăcere. Din când în când ni se ating coatele, umerii, privirile.Punem pâinea pe tăvi mari, pe care niște noobi le ridică apoi în cuptoare imense.
-Armata lui nixon, spune Maximus, are deja peste 100k consum croop. O parte o producem noi, o parte e adusă de soldații lui, pradă de război.
-Satele mele sunt departe de aici. Distruse de SMH. Nu mai am nici armată, deloc. Offf… iar îmi vine să plâng cînd îmi amintesc. Offf… Şi eu stau aici, în pustietatea asta? Ajută-mă să ajung cumva la Ahille, la wiz, la Abecedar. Dă-mi un cal.Tu poți.
-Nu pot, Babettule, nixon mi te-a lăsat la mine ca să îţi refaci puterile, și de aici te va lua. Altfel îmi va lua capul. Dacă vrei să nu mă bagi în bucluc rămâi aici, nu încerca să evadezi. Simt eu că ceva frumos este pe cale să se înâmple. Mergi de te odihnește. Ai nevoie. Si.. să nu uit, happy valentine’s day !

Babettu

02/14/2010 Posted by | Povestile ROX7 | | 17 comentarii

dulcea răzbunare II

Ajungem într-un final în faţă, eu şi Dacul vesel, aproape de Ahille, Dottore şi Iphone. Ahille vorbeşte ceva cu nixon, din cauza vântului abia aud ce işi spun, dar se vede bine că se ceartă zdravăn. Il zăresc şi pe Robert. Ciudat, pe aşa vreme stă în tricoul lui pe care scrie cu litere abia vizibile multihunter, şi nu îi este deloc frig. O fi nebun de legat. Omul pare cam dezorientat. Îl cred, de când nu a mai fost in tagma plebei jucătoare, a uitat că suntem şi noi oameni, ca şi el. A uitat ce îndurăm noi aici, foame, frig, mizerii, se crede încă în biroul lui călduţ lângă monitor şi butonul de şters sate. Nixon stigă şi la el. Nixon strigă la toţi, de fapt. Zbiară ca un turbat în dreapta şi în stânga şi nimeni nu crâcneşte. Oh… bine că nu este totuşi şi el multihunter, acum cadranele ar fi fost pline de ruine… ohh…
-Sătucele mele, soldăţeii mei… ce au putut să păţească…. ce au putut nemernicii ăia să îmi facă…. ohhhh….oohhhhh…. mă podidesc lacrimile fără voie. Ştiu că ofer un spectacol ridicol, dar nimeni nu este în locul meu să priceapă ce simt. Oh… sătucele mele… soldăţeii mei… unde or fi ei acuma….
– Junior Darker, la mine!, strigă Nixon către un tinerel.
– Sir?
– Du-o pe Babettu la brutarie. Sa manance ceva cald. Da-i si o slivovica din rezerva mea de la Arkan. Face bine la moral…
Darker baga sabia in teaca, se indreapta spre mine si imi intinde mana.
– Ridica-te Babettu si mergi!-aud ca din depărtări un glas şi nu ştiu ce resort interior parcă mi se declanşează, aidoma celor ce intră in hipnoză.
Ochii lui Darker sunt albastri ca cerul Siberiei. Cred ca este aici născut, e noua generaţie de siberieni, este deja omul pământului acestuia. Printre sughiţuri îi spun:
– Vad ca porti un fular crosetat de mine, copile. Am un nepot de varsta ta. El m-a invatat sa joc, zambesc trista, in timp ce trec pe langa nixon. Cu el mă voi răfui eu mai târzui, când voi fi mai in putere, îmi zic.
– Stiu doamna. Va citesc povestile. Noi la NE-Force suntem mari amatori. Pacat ca in ultimul timp aţi fost ocupată cu altele. Sarutmana pentru fular.
Ne îndreptăm spre brutărie, o cladire neaşteptat de modernă, cu 5 etaje, cu mai multe coşuri din care iese fum.Da, În curte văd leopardul zăpezii zbenguindu-e ca o pisică domestică şi făcându-şi din fulgii de zăpadă ţinte iluzorii de antrenament. Nici nu se sinchiseşte de noi.
-Intraţi aici. O să vă încălziţi. Nixon a dat deja ordine brutarului şef, eu trebuie să mă întorc între ostaşi. Cu permisiunea dumneavostră, doamnă, o să mă retrag. Să vă puneţi repede pe picioare. Avem nevoie de oameni ca dumenavostră. Nu vă lăsaţi cu una, cu două, că asta vor!
Şi, fără să mai aştepte o vorbă, copilul duce mîna la chipiu, mă salută, face stânga împrejur, lăsându-mă în holul mare al brutăriei, printre saci mari de făină depozitaţi la intrare.
Al naibii de cald. Îmi scot căciula şi îmi deschei câţiva nasturi de la veston. Transpirația îmi curge pe spate, părul îmi este și el năclăit de praf. Ce oi fi căutând în lumea asta nu știu.
-Mergi de te schimbă. Nu mai plânge, aud o voce venită parcă de nicăieri. Întorc capul într-colo. Un bărbat între două vârste, cu bonetă şi şorţ de brutar, din pragul unei scări laterale îmi face semn să îl urmez.
-Unde vezi tu că plâng?
-Mi s-a părut atunci.Hai sus.
Mă clatin şi după primul pas pus pe prima treaptă cad, poate din cauza oboselii picioarele nu mi le mai simt, dar omul mi întinde o mână, firesc. Mă fac că nu o văd și mă ridic ca un demn soldat ce sunt, scrutându-l cu privirea. Dușmanii nu au voie la satisfacție. Un soldat adevărat knights nu are încredere decât în propria persoană. Așa scrie în manualul de instrucție. La primul etaj intrăm într-un fel de sală de mese. Alături un mic apartament.Cu strictul necesar, un pat, o masă, un cuier, un dulap, două scaune…
-Mergi de te schimbă. În brutărie e cald. Hainele astea ale tale sunt așa de murdare.
Îmi arată ușa unei dependințe. Las deoparte bocancii grei, hainele de camuflaj, ranița. Găsesc acolo halate nou-nouțe, albe și moi. Îmi spăl genunchii juliți, măinile și fața cu apă și săpun. Îmi leg părul cu o năframă albă și mă întorc. Bărbatul mă așteaptă cu o ceașcă mare în mănă. Toarnă în ea dintr-un samovar ceai negru şi fierbinte. Taie o felie mare de cozonac şi o pune pe masă. Apoi, într-un pahar două degete dintr-o sticlă pe care o scoate cu grijă din dulap, de pe ultimul raft de sus.
-Slivovocă. De la Arkan. O să te revigoreze. Nixon nu face pentru oricine aşa ceva, ar trebui să ştii asta.
Își toarnă apoi și lui un pahar și, după ce îl ridică în semn de noroc, îl bea dintr-o răsuflare.
-Aici e cald. Cuptoarele merg încontinuu. Lucrăm în trei schimburi. Dar când va fi gata lanul de grau lvl 21, asa cum şi-a pus ambitia nixon, brutăria asta va aduce profit de 25% crooperului, dar ce profit! Mai are si 150% bonus la oaze. Așa că merită investiția. Nixon nu e așa de hain precum vrea să pară. Cum vrei tu să fie un conducător în vreme de război?
-Unde ai mai auzit tu de lvl 21 vreodata? Vă duce cu zăhărelul. Nixon … numai gura de el. E un om dubios, multe se mai spun şi despre el.
-Nu, ai să vezi, azi au plecat înspre un sat natar mulţime de armată, vor să fure de acolo un plan extrem de important. GW-GG.
-Oh… au şi apărut artefactele? Sunt atât de dezorientată de când mi-au banat contul… GW-GG… Nu am mai auzit aşa ceva şi joc de mult travianul. Mă laşi?
-HE şi GE, dar în versiunea comx, Robert ne învaţă, Robert este cu noi.
-Dacă mai aud odata chestia cu Robert e cu noi acum plec de aici înapoi între ai mei. Robert este inamicul public al travianului. E SMH! E spionul lor infiltrat. A venit printre voi să vă toarne. Deschideţi ochii, fraţilor, ce naiba! Pactizaţi cu diavolul? Şi-a pus doar o faţă umană şi voi aţi pescuit momeala.
-Stai, ce eşti aşa ţâfnoasă, madam. Poate că Robert e om bun, ori poate are motivele lui, dumeavostră, când aşi ieşit din Travian Team nu aţi avut nişte motive să o faceţi? Nu s-ar putea spune că sunteţi o trădătoare, fie de o parte, fie de cealaltă?
-Nu, greşeşti. Eu nu mi-am trădat nicicând camarazii.
-Care camarazi? Cei de aici sau cei de partea cealaltă a cortinei?
Tac. Omul nu ar înţelege sau nu ar crede. Îi scrisesem lui Vali o scrisoare de protest înainte de plecare, nici nu mai ştiu dacă a mai ajuns la el sau nu acel mail in care îi spuneam ca SMH pe rox7 sunt prea agresivi cu jucătorii.Nu mi-a răspuns niciodată.
-Care îți este numele?
-Babettu.
-Babettu, cel care scria povești, ştiu asta. Numele real.
-Elena.
-Dap. Multă vreme, pe la începuturi, credeam că ești bărbat.
-Și eu.
Brutarul râde cu poftă. Râd și eu, lăsând lacrimile să șiroiască în voie. Ce binefacere. Slivovica chiar face minuni uneori.
-Maximus. Spune-mi Maximus.
Abea acum reușesc să îi văd mai bine fața. Ochi frumoși, puțin triști, trăsături blânde, de bonom, un surâs liniștitor. Omul ăsta trebuie să fie ca și mine, un singuratic. Un rătăcit prin lumea travianului, nu-și găsește nici el locul. Aici ori în real-life, tot una. Credeam că aici e mai ușor de supraviețuit decât dincolo. Acum îmi dau seama că şi aici e la fel de greu. Oficial m-au şi declarat decedată.
Babettu

02/13/2010 Posted by | Povestile ROX7 | | 13 comentarii

dulcea răzbunare I

Am simţit nevoia ciudată să mă duc în vechiul parc din oraş. Nu am fost de multă vreme acolo, şi în nici un caz iarna. Singură. Voiam să privesc cerul de cenuşă şi vrăbiuţele zgribulite. Ca un muritor de rând.
Mă aşez pe prima bancă. Ninge rar, e cam ger şi trecătorii merg înspre treburile lor, aruncând spre mine priviri ciudate. Închid ochii, îmi ascund capul în mâini, să nu cumva vreunul să mă recunoască ori să îmi vadă disperarea. Mă simt singură, nedreptăţită, frustrată. La naiba, aşa îmi trebuie, puteam să fiu și eu acolo, un jucător anonim, să stau la cucurigu și să joc simcity, să intru ca un noob într-o alianță de rang 50 și să mă complac în dialoguri ieftine cu puști din primele clase de liceu. Tot travian se numea și acela. Dar eu nu și nu, m-am băgat până în gât. M-am luat de cine nu trebuia să mă iau şi uite unde am ajuns. Poate e mai bine să renunţ. Să mă desprind definitiv din lumea aceea. Poate că a sosit momentul. Vor veni din urma mea alţii, şi alţii, nu se termină şi nici nu începe travianul cu mine. Mă doare îngrozitor spatele, ochii mi-i simt de parcă ar avea spini, de la monitorul calculatorului, ori poate mă dor numai de la lacrimile care stau să țâșnească. Poate că nu mai am mult și o iau razna. Dau delete la cont, la viaţă. Care cont de fapt? Care viaţă?
De departe aud voci. Ridic curioasă privirea şi văd o mare de oameni şi steagul Knights fluturând. Am vedenii? Răzmeriţă? Mă ridic şi o iau înspre ei.
-Care e treaba? Ce-i cu voi aici?, întreb un necunoscut din mulţime. Aici e real life? travian?.
-Ce contează în ce lume suntem? Robert joaca in echipa lui nixon. Mergem cu toţii să îi cerem capul.
-Robert? Acel Robert care ne-a banat la ww lvl 99? Merg şi eu cu voi, dacă e de luat capul unui smh. Am mult mai multe motive decât voi toţi.
Avem mult de mers prin ger şi ninsoare. Copacii dispar unul câte unul în urmă, în faţă se întinde un câmp alb, imens, iar orizontul nu mai este nicidecum o linie, ca în cartea de geografie, ci un zig-zag în culori vişinii, cu irizaţii violet ce stăpung cerul.
Înspre acolo e Siberia. Din loc în loc lacuri îngheţate. Cunoasc de pe serverul trecut peisajul.
– E şi Ahille cu noi?, întreb tovarăşul de drum.
– Da, e în faţă, cu Dottore, Wiz şi mulţi dintre noii noştri prieteni ne susţin.
– Tu cine eşti?
– Dacul vesel. SE-Knights. Acum KUB. Ia-mă de braţ Babettule, te ajut să ajungi mai repede lângă ei, vrei?
– Ok, cum zici.
– Nu ne mai spui poveşti… Ca pe vremuri…
– Poveşti… credeam că nu le citeşte nimeni… dar uite şi tu, ce vezi în faţă… nu sunt poveşti?
Mersul prin zăpadă este anevoios, dar un soldat adevărat nu se va plânge nicicând. Înaintăm, eu şi Dacul vesel încet, încet. Unii ne fac loc să trecem, alţii parcă nici nu ne observă. Nu se gândesc acum decât la zilele acelea şi la nopţile cât au stat şi şi-au trimis trupele, resursele, sufletul spre ww-ul unde aştepta întotdeauna Ahille. Cândva, mult mai tîrziu, Ahille avea să îmi spună ca în săptămînile acelea a slăbit 5 kilograme şi îl cred. Pentru că şi mie mi-au mai rămas în memorie prea bine întipărite acele zile de final ROX 4. Sunt ca o amprentă, ca un tatuaj. Nu se vor şterge nicicând din memorie, decât dacă o să dea într-o zi Altzhaimer peste mine. Deocamdată capul lui Robert pare să mă mulţumească. Mai e mult de mers prin ger. Toate au un preţ. Iar eu parcă nu mai pot, picioarele îmi sunt amorţite. Și e numai începutul drumului, îmi zic, dar un resort din interior, pus în mişcare nu nu ştiu care mecanisme, mă face să continui. Acel resort care m-a făcut de fiecare dată să mai joc un server, să mai clădesc un sat, să îmi trimit soldaţii spre o ultimă redută ştiind că nu se vor mai întoarce niciodată. Acum se numeşte simplu: răzbunare. Mărşăluim cot la cot, împotriva crivăţului, ca nişte pinguini imperiali. La un moment dat văd pe drum un indicator care arată la stânga : nixon viilage. Inspre depărtări se zăreşte o clădire destul de impunătoare. Palatul din capitala lui nixon. Acolo mergem. Se pară că nu mai este mult.
Si nixon ăsta!, de atâtea ori l-am considerat duşman de moarte. De tot atâtea ori prietenul pe umărul căruia am plâns. Am băut bere împreună când am venit în Bucureşti. Şi uite acum ce ne face! L-a primit oaspete pe însuşi Robert. Şi încă oaspete de vază. Nu ştiu ce să mai cred. Dacă mă mai ţin puterile, dacă nu mă transform în stană de ghiaţă până la palatul lui, o să am o vorbă şi lui de spus.I-am trimis din sud transporturi ilegale de fructe proaspete, tequila, ţigări de foi, fulare din cel mai fin bumbac, şi el iar ne râde în faţă cu neruşinare. Crede că Siberia îl va ascunde de mânia noastră. Crede că Siberia e prea departe pentru o mană de jucători. Nu ştie nimic despre ce însemnă Knights. Ei, bine, nixoane, cred ca acum ţi sa cam terminat norocul. Dacă ai prin sate o capelă, mergi de-ţi spune ultima rugăciune. Ori nu-l dai pe Robert ori….

Babettu

02/12/2010 Posted by | Povestile ROX7 | | 40 comentarii

Povesti de seara- rox7

Sudistii

Soare mult în sud. Prea mult. Obositor de mult. Transpiri prin toţi porii şi hainele se îmbibă repede. Neplăcut. Copacii cei mai batrani se usuca lent dar sigur si raman o vreme inca asa, in picioare. Ca mine.


Mi-am aşezat capitala într-un loc destul de fertil. Oaze de tot felul, timp berechet şi oameni destui să lucreze pământul. Mi-am activat şi gold club, aşa că jocul se joacă aproape singur. Dorm în sfârşit şi eu nopţile fără să mai stau la pândă. M-am îngrăşat de atăta bine, încît a trebuit să îmi comand ţoale noi de la firma lui Abecedar. Scump dar de calitate.
Palatul e mai pe deal, aproape invadat de pădurea tropicală, cu lienele şi şopârlele ei, aşa că ziua prefer să colind mai degrabă pe moşie. Fabricile merg zi şi noapte. Iar cazărmile sunt precum nişte mari clocitoare electrice mai ceva ca in filmul Avatar .
Azi a venit în sfîrşit şi poşta. Electronică, se înţelege! Au dat drumul cei din Muntenia la SE –Net. Merge brici. Bineînţeles că mi-am făcut imediat abonament. 5000 resurse/luna. Am citit în sfărşit şi eu ce mai este prin Siberia. Pfff… Nu pot sa cred, oamenii lui nixon abea au descoperit electricitatea? Noi aici taiem padurile cu drujbele electrice de mult, cei din Vanity ne-au lăsat să le folosim tehnologiile lor avansate fără nici o pretenţie. ( eii… uneori mai cedam câte un sat, dar ce conteaza asta? Sunt bogaţi? Au electricitate? Au! Nu ştiu daca le-au lăsat natarii de buna voie toate acareturile sau cum o fi fost povestea pe aici, prin sud, dar electricitate avem. Si nu e cu lemne sau carbune ci cu apa, de la adăpătorile romanilor. Buna treabă.
Azi am stat toată ziua sub un umbrar, bucuroasă nevoie mare cu laptopul meu drag, pe o măsuţă specială cumpărată de la Ikea-SE, firma lui Colossus. Unity de-al nostru, se putea?.Sudiştii au de toate, drept vă spun, nu mint! Ştiţi ce nu prea au? Timp.
Dar, să vedeţi cum le aranjează soarta pe toate. Daca tot e la modă chestia cu criza şi cu jocurile din culise, hai să vă povestesc şi despre asta. M-am trezit că a trebuit să scot toţi muncitorii în şomaj. Fără preaviz. Cum? Ordin de la SMH. Să se mai odihnească şi ei, muncitorii, prea multă exploatare, e drept. Ce pot să comentez eu, care nu mă pricep la economie deloc. Prea multă producţie nu e nici ea bună. La început am ridicat sprâncenele a mirare când am citit mesajul de banare a contului, dar dupa prima clipa de furie, mi-am zis: neh…..SMh care e un fel de Dumnezeu al travianului, a făcut o alegere perfectă.
-Babettule, mi-a spus, prea te tii tare cu soldaţii şi resursele, şi prea în serios iei tu jocul, ia mai fă o pauză, că te surmenezi. La vârsta ta, ştii, Emil avea dreptate, ar trebui să mai laşi dracului travianul şi să creşti nepoţi. Nu ai mai scris şi tu o poveste, acolo, ce faci?
-Când să am timp de scris, uite cu blogul, cu contul , cu serviciul…17 ore si mai bine din zi imi iau toate.
-Da, da, da… am bănuit eu…ce zici, un ban ? Unul serios cred că te-ar ajuta mult. Serios acuma, nu ţi-ar rezolva problema?
-Bine nene SMH, poate ai dreptate. Uite aşa o să fac, o să pun contul pe butuci şi o să mă apuc de scris poveşti, de citit presa şi de tricotat fulare pentru cei din Siberia. Nepoţi nu am.
Şi nici nu am terminat de spus Siberia, şi mi s-a făcut un dor nebun de ea, aşa, cu frigul şi cu troienele ei, dar cu nişte oameni cu care stăteai la o ţuică fiartă şi povesteai în jurul unui butuc imens de jar pînă târziu în noapte, şi te trânteai în zăpadă cu faţa la cer şi te întrebai când va cădea chiar atunci o stea şi pentru tine. Mi s-a făcut dor de petrecerile Reginei, de Pisi a ei. Până şi de Emil parcă îmi este dor. Eiii….nu foarte dor, ştiţi voi ce vreau să spun! Cine ar fi crezut asta!
Babettu

02/02/2010 Posted by | Povestile ROX7 | | 13 comentarii